s-a mutat, fără să ştiu unde. Vreme de patru ani n-am avut pe cine să întreb dacă, intr-adevăr, se căsătorise, n-am avut cum să aflu cine era inginerul acela, soţul ei, dacă avea copii şi ce făcea. Mă temeam că, dacă aş fi aflat, aş fi suferit şi mai mult, dar la fel de ĭnspăimântător era şi faptul că nu reuşeam să aflu nimic despre ea. Mi-o imaginam locuind undeva în Istanbul, deschizand ziarele şi citind aceleaşi ştiri pe care le citeam eu, uitându-se la aceleaşi programe de televiziune la care mă uitam eu şi eram foarte afectat că nu izbuteam s-o văd deloc. Eram copleşit de sentimentul zădărniciei vieții. Bagă de seamă, să nu mă-nțelegi anapoda, băiete! Sigur că eram mândru de voi, de fabrici, de mama voastră. Dar aceasta era o altă suferinţă.

         Pentru că istorisea totul la timpul trecut, simţeam că povestea se sfârşise într-un fel şi că tata era uşurat dar, nu ştiu de ce, faptul acesta nu-mi făcea nici o plăcere.

         - În cele din urmă, intr-o zi, pe la amiază, am fost din nou cuprins de nelinişte şi i-am telefonat mamei ei. Mama ei ştia, desigur, cine eram, dar nu-mi cunoştea vocea. Am mințit

că eram soţul unei colege de clasă din liceu. Urma s-o cer la telefon pe fiica ei, pretextând că „soţia mea, care era bolnavă, îi cerea să se ducă pe la ea, pe la spital“. Mama ei mi-a spus

„fata mea a murit“, după care a început să plângă. Murise de cancer! Am închis imediat telefonul, ca să nu încep şi eu să plâng. Nu mă aşteptam deloc la aşa ceva, dar mi-am dat

seama imediat că era adevărat. Nu se măritase cu un inginer, şi aşa mai departe... Cât de înspăimântătoare e viaţa şi ce zadarnic e totul!

         Văzând lacrimile care se prelingeau din ochii tatei, m-am simţit, o clipă, neputincios. Pe de o parte îl intelegeam, dar pe de altă parte eram furios pe el şi, pe măsură ce încercam

să pricep povestea pe care mi-o spunea, deveneam tot mai confuz, aidoma primitivilor descrişi de antropologii de pe vremuri, „care nu se pot gândi la tabuuri“, şi sufeream.

         - Mă rog, n-are importanţă, a spus tata şi, dupã o scurtă tăcere, şi-a venit în fire. Nu te~am chemat astăzi aici ca să-ţi povestesc necazurile mele şi să te amărăsc, băiete. Eşti pe

punctul de a te logodi, aşa că am dorit, desigur, să afli această poveste tristă şi, totodată, să-ţi cunoşti mai bine tatăl. Am mai dorit însă să-ţi explic şi altceva. Ai priceput?

         - Ce anume?

         - Acum regret foarte mult, a spus tata. Regret foarte mult că nu i-am adus suficiente elogii, că nu i~am spus de mii de ori ce femeie minunată, plăcută şi stimabilă era. Era o fată cu inimă de aur, modestă, inteligentă şi foarte frumoasă... N-am văzut-o niciodată să susţină, orgolioasă, cã era frumoasă, de parcă frumuseţea ar fi fost opera ei, aşa cum n-am văzut că fac toate femeile frumoase de la noi, după cum n-am văzut la ea nici dorinţa de a fi răsfăţată, de a fi mereu ridicată-n slăvi... Iată, astăzi, după ani de zile, continui să sufăr nu numai pentru că am pierdut-o, ci şi pentru că n-am fost în stare să mă port cu ea aşa cum ar fi meritat. Fiule, trebuie să ştii să te porţi bine cu o femeie la timpul potrivit, înainte de a fi prea târziu.

         În vreme ce-şi rostea, ceremonios, ultimele cuvinte, tata a scos din buzunar o cutie veche de bijuterii, învelitå în catifea.

         - Am cumpărat-o când ne-am dus cu totii la târgul de la Izmir, cu maşina, pentru ca la întoarcere să nu se supere pe mine şi să mă ierte. N-a fost, însă, să i-o dau.

         Tata a deschis cutia:

         - Îi stătea foarte bine cu cercei. Aceştia, cu perle, sunt foarte preţioşi. I-am păstrat ani de zile într-un cotlon, la fereală. N-aş vrea ca mama ta să-i găsească în locul acela după ce eu n-am să mai fiu. Ia-i! M-am gândit foarte mult şi am ajuns la concluzia că cerceii aceştia i se potrivesc foarte bine lui Sibel.

         - Dragă tată, Sibel îmi va fi soţie, nu iubită de taínă, am spus eu, dar am privit, în acelaşi timp, în cutia pe care mi-o întindea.

         - Lasă vorbele astea! a spus tata. Să nu-i spui lui Sibel povestea cerceilor, căci n-o s-o priceapă niciodată. Când ai s-o vezi însă purtându-i, să-ţi amintesti de mine. Să nu uiţi

niciodată sfaturile pe care ţi le-am dat astăzi. Să te porţi omeneşte cu fata asta frumoasă... Unii bărbaţi se poartă întotdeauna urât cu femeile, pentru ca apoi tot ei să iasă bine, ca untdelemnul la faţa apei. Bagă de seamă, să nu semeni cu ei! Iar vorbele mele să-ţi sune mereu în urechi!

         A închis cutia, apoi mi-a pus-0 în palmă cu un gest solemn, împrumutat de la padişahii otomani, şi m-a strâns de mână insistent, de parcă mi-ar fi dat un bacşiş. După aceea i-a

spus chelnerului:

         - Băiete, ia mai adu-ne tu nişte rachiu şi nişte gheață!

         S-a întors către mine:

         - Ce zi frumoasă, nu-i aşa? Şi ce grădină frumoasă au aici! Miroase a primăvară şi a tei.

         Mi-am petrecut ora următoare explicându-i că aveam fixată o întâlnire pe care nu puteam s-o contramandez şi că ar fi fost cât se poate de deplasat ca el să telefoneze la Satsat

şi să-mi anuleze întâlnirea mie, ca mare patron ce eram.

         - Aşadar, asta ai învăţat în America, spunea el. Bravo!

         Prin urmare, mai luam încă un pahar de rachiu, ca să nu-l refuz, dar mă uitam mereu la ceas, nedorind să întârzii la întâlnirea cu Füsun - mai ales în ziua aceea!

         - Stai, fiule, să mai zăbovim puţin, căci uite ce frumos stăm noi de vorbă - pe deplin sinceri, ca între tată şi fiu. Acum-acum ai să te însori, ai să pleci de-acasă şi ai să ne uiţi! a spus tata.

         - Dragă tată, înţeleg suferințele prin care ai trecut şi n-am să uit niciodată sfaturile nepreţuite pe care mi le-ai dat, am spus eu, ridicându-mă de la masă.

         Pe măsură ce înainta în vârstă,