are păsărica lui în ceea ce priveşte însurătoarea de tânăr şi cum îi distruge ea cariera unui bărbat. Ca şi cum tu m-ai putea distruge pe mine, îngerul meu drag!

  Capul sus, iubito! Totul va fi bine.

  Al tău, Michael.

  2 martie.

  Iubita mea, Toată treaba e stabilită. Definitiv. Dacă duc treaba la bun sfârşit (şi am s-o duc!) am să jiu în măsură să-i pun piciorul în prag unchiului Matthew, iar dacă n-o să-i placă, atâta pagubă! Eşti adorabilă că te interesează atât de mult toată acea lungă descriere tehnică a Albatrosului, pe care ţi-am făcut-o. Cât mi-aş dori să te iau sus cu mine! Altă dată! Pentru numele lui Dumnezeu, nu-ţi face griji pentru mine. Treaba nu e nici pe jumătate riscantă precum sună. Acum când ştiu că ţii la mine, pur şi simplu nu se poate să mor. Totul va fi bine, scumpa mea. Ai încredere în Michael al tău”.

  20 aprilie.

  Îngerul meu, Fiecare vorbă a ta este adevărată şi am să păstrez pe veci, ca pe-o comoară, acea scrisoare. Nu te merit nici pe jumătate. Eşti atât de deosebită de toţi ceilalţi! Te ador.

  Al tău, Michael.

  Ultima scrisoare, nedatată.

  „Scumpa mea, Ei bine, mâine îmi iau zborul. Sunt fantastic de entuziasmat şi emoţionat şi absolut sigur de reuşită. Bătrânul Albatros e foarte bine pus la punct. Nu mă va lăsa. Fruntea sus, iubito, şi nu fi îngrijorată. Există un risc, fireşte, dar viaţa însăşi e un risc. Apropo, cineva mi-a spus că ar trebui să-mi fac testamentul (un tip plin de tact, dar bine intenţionat), aşa că mi l-am făcut… pe o jumătate de foaie de caiet şi l-am trimis bătrânului Whitfield. N-am avut timp să mă duc până acolo. Cineva mi-a spus o dată că un om şi-a făcut testamentul în două cuvinte: „Totul mamei”, şi a fost perfect legal. Testamentul meu e cam ca ăla… Am fost foarte isteţ că mi-am amintit că numele tău adevărat e Magdala! Doi colegi au semnat ca martori.

  Nu pune la inimă toată vorbăria asta solemnă despre testamente, bine? N-am să păţesc nimic. Îţi voi trimite telegrame din India şi Australia, şi aşa mai departe. Fii tare. Totul o să fie bine. Înţelegi?

  Noapte bună şi Dumnezeu să te binecuvânteze, Michael”.

  Poirot împături la loc scrisorile.

  — Vezi, Hastings? A trebuit să le citesc… ca să fiu sigur. E aşa cum ţi-am spus.

  — Sigur nu se putea să afli şi altfel?

  — Nu, mon cher, tocmai asta nu puteam să fac. Trebuia să fie pe calea asta. Acum avem o dovadă foarte valoroasă.

  — În ce sens?

  — Acum ştim că există faptul că Michael a făcut un testament în favoarea lui mademoiselle Nick. Oricine a citit scrisorile astea a luat cunoştinţă de acest lucru. Iar cum ele erau neglijent ascunse, oricine putea să le citească.

  — Ellen?

  — Ellen aproape sigur, aş spune. Vom încerca o mică experienţă cu ea înainte de plecare.

  — Nu e nici urmă de testament.

  — Nu, e curios. Dar, după toate probabilităţile, trebuie să fie aruncat pe vreo bibliotecă sau într-o vază chinezească. Va trebui să încercăm să zgândărim memoria lui mademoiselle în privinţa asta. În orice caz, aici nu mai avem ce descoperi.

  În timp ce coboram, Ellen era în hol şi ştergea praful.

  Poirot i-a urat o zi bună pe un ton foarte cordial. În uşă, se întoarse şi spuse:

  — Bănuiesc că ştiai că domnişoara Buckley era logodită cu aviatorul, Michael Selton?

  Femeia se uită lung.

  — Cum? Cel despre care fac atâta tărăboi ziarele?

  — Da.

  — N-am ştiut. Ca să vezi! Logodit cu domnişoara Nick!

  Surpriza completă afişată a fost foarte convingătoare, am spus când ne-am aflat afară.

  — Da. Chiar că părea autentică.

  — Poate şi era, am sugerat.

  — Şi pachetul de scrisori zăcând de luni de zile sub lenjerie? Nu, mon ami.

  „Foarte bine, mi-am spus. Nu suntem toţi Hercule Poirot. Nu toţi ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala”.

  Dar, cu glas tare, n-am spus nimic.

  — Această Ellen… E o enigmă, spuse Poirot. Nu-mi place treaba asta. Există aici ceva ce nu pricep.

  Capitolul 14.

  Misterul testamentului dispărut.

  Ne-am dus direct la sanatoriu.

  Nick păru destul de surprinsă să ne vadă.

  — Da, mademoiselle, răspunse Poirot privirii ei. Sunt ca Jack din cutie. Am apărut din nou. Pentru început, îţi voi spune că ţi-am făcut ordine în lucruri. Toate hârtiile sunt acum aranjate cum se cuvine.

  — Era şi timpul, răspunse Nick neputând să-şi reprime un surâs. Sunteţi foarte ordonat, monsieur Poirot?

  — Întreabă-l pe prietenul meu Hastings, aici de faţă.

  Fata îşi întoarse privirea întrebătoare spre mine.

  I-am expus unele dintre ciudăţeniile minore ale lui Poirot – felia de pâine prăjită trebuia să fie pătrată, ouăle de aceeaşi mărime, obiecţia lui faţă de jocul de golf pe care-l considera „lipsit de formă şi precizie” şi al cărui singur punct compensatoriu erau cutiile de ceai! Am sfârşit prin a-i povesti faimosul caz rezolvat de Poirot mulţumită obiceiul său de a îndrepta obiectele ornamentale de pe poliţa căminului.

  Poirot zâmbea.

  — Da, a povestit frumos, spuse el după ce am terminat. A scos o poveste bunicică. Dar, în mare, e adevărată. Închipuie-ţi, mademoiselle, neîncetat încerc să-l conving pe Hastings să-şi mute cărarea pe mijlocul capului! Uite ce aer strâmb şi asimetric îi dă cărarea într-o parte!

  — Înseamnă că nici cu mine nu sunteţi de acord, monsieur Poirot. Şi eu am cărarea într-o parte. Trebuie că o aprobaţi pe Freddie care are cărarea pe mijloc.

  — În mod sigur o admira seara trecută, am intervenit maliţios. Acum cunosc motivul.

  — C'est assez, spuse Poirot. Am venit cu o problemă serioasă. Mademoiselle, n-am găsit acel testament al dumitale.

  —