Oh! Fata se încruntă. Dar contează atât de mult? În definitiv, n-am murit. Iar testamentele sunt importante doar după ce eşti mort, nu-i aşa?

  — Asta-i corect. Oricum, pe mine personal mă interesează testamentul dumitale. Am câteva mici idei legate de el. Gândeşte-te, mademoiselle. Încearcă să-ţi aminteşti unde l-ai pus… Unde l-ai văzut ultima dată?

  — Nu cred să-l fi pus într-un loc anume. Niciodată nu pun lucrurile la locul lor. E probabil vârât în vreun sertar.

  — Nu cumva l-ai pus în nişa secretă?

  — Ce secretă?

  — Servitoarea dumitale, Ellen, spune că există o nişă secretă în salon sau în bibliotecă.

  — Prostii, spuse Nick. N-am auzit niciodată despre aşa ceva. Ellen a spus aşa?

  — Mais oui. Se pare că pe când era fată a lucrat la End House. Bucătăreasa i-a arătat nişa.

  — E prima dată când aud de ea. Presupun că bunicul trebuie să fi ştiut de ea, dar, dacă e aşa, mie nu mi-a spus niciodată. Şi sunt sigură că mi-ar fi spus. Monsieur Poirot, sunteţi sigur că Ellen n-a inventat povestea asta?

  — Nu, mademoiselle, nu-s deloc sigur! Il me semble că această Ellen a dumitale are ceva… Ciudat.

  — Oh, eu n-aş numi-o ciudată! William e sărac cu duhul, iar copilul o mică brută scârboasă, dar Ellen e în regulă. Este esenţa respectabilităţii.

  — I-ai dat voie aseară să iasă şi să se uite la focurile de artificii, mademoiselle?

  — Desigur. Întotdeauna se uită. După aceea termină treaba.

  — Totuşi, n-a ieşit.

  — Ba da, a ieşit.

  — De unde ştii, mademoiselle?

  — Păi… Nu ştiu. I-am spus să iasă şi ea mi-a mulţumit… Şi aşa am presupus că a ieşit.

  — Dimpotrivă – a rămas în casă.

  — Dar… Ce ciudat!

  — Consideri că-i ciudat?

  — Da. Sunt sigură că n-a mai făcut aşa ceva. A spus de ce?

  — Nu mi-a spus adevăratul motiv… Sunt sigur de asta.

  Nick îl privi întrebătoare.

  — E… important?

  Poirot îşi flutură mâinile.

  — Tocmai asta nu pot să spun, mademoiselle. C'est curieux. Asta-i tot ce pot spune.

  — La fel şi afacerea cu nişa, spuse gânditoare Nick. Nu pot să nu mă gândesc că e fantastic de ciudată… Şi neconvingătoare. V-a arătat unde e?

  — Nu şi-a mai amintit.

  — Eu nu cred una ca asta.

  — Se pare că, într-adevăr, aşa stau lucrurile.

  — Trebuie că a început s-o ia razna, sărmana de ea.

  — Ce e cert e că ştie să povestească! A mai spus că End House nu-i o casă bună de locuit.

  Nick se înfioră uşor.

  — Aici probabil are dreptate, spuse ea încet. Uneori eu însămi simt asta. Există o senzaţie ciudată în casa asta…

  Ochii i se măriră şi i se întunecară. Aveau o privire pierdută. Poirot se grăbi să-i abată atenţia spre alte subiecte.

  — Ne-am îndepărtat de tema noastră, mademoiselle. Testamentul. Ultima dorinţă şi ultimul testament ale Magdalei Buckley.

  — Am specificat asta, spuse cu o oarecare mândrie Nick. Îmi amintesc că aşa am scris, şi am spus că plătesc toate datoriile şi cheltuielile testamentare. Mi-am amintit că aşa scria într-o carte pe care am citit-o.

  — Deci n-ai folosit un formular tip de testament?

  — Nu, n-a mai fost timp pentru asta. Tocmai plecam la sanatoriu şi, în plus, domnul Croft a spus că formularele de testamente sunt foarte periculoase. Era bine să fac un testament simplu şi să nu caut să fie prea legal.

  — Monsieur Croft? Era acolo?

  — Da. El a fost cel care m-a întrebat dacă-mi făcusem un testament. Eu personal nu m-aş fi gândit niciodată la asta. El a spus că dacă mori în… În…

  — Intestat.

  — Da, asta era. A spus că dacă mori intestat, coroana ia tot şi ar fi păcat.

  — Ce săritor, formidabilul monsieur Croft!

  — Da, a fost, spuse cu căldură Nick. I-a adus pe Ellen şi pe William să semneze ca martori. Oh! Bine-nţeles! Ce tâmpită sunt!

  Ne-am uitat întrebători la ea.

  — Am fost de-a dreptul tâmpită să vă las să vă pierdeţi timpul căutându-l la End House. E la Charles, fireşte! Vărul meu, Charles Vyse.

  — Aşadar asta e explicaţia!

  — Domnul Croft a spus că persoana cea mai recomandată să-l păstreze e un avocat.

  — Très correct, ce bon monsieur Croft.

  — Bărbaţii sunt utili uneori, spuse Nick. Un avocat sau banca, aşa a spus. Iar eu am spus că cel mai bun era Charles. Aşa că l-am băgat într-un plic şi i l-am trimis pe loc.

  Se lăsă pe perne cu un oftat.

  — Îmi pare rău că am fost atât de proastă. Dar acum s-a lămurit. E la Charles, şi dacă chiar vreţi să-l vedeţi, o să vi-l arate.

  — Nu fără o autorizaţie din partea dumitale, spuse zâmbind Poirot.

  — Ce prostie!

  — Nu, mademoiselle. Doar prudenţă.

  — Ei bine, eu cred că-i o prostie. Luă o foaie de hârtie de pe noptiera de lângă pat. Ce să scriu? Lasă câinele să vadă iepurele?

  — Comment?

  Văzându-i faţa uimită, am râs.

  Îi dictă cuvânt cu cuvânt şi fata scrise ascultătoare.

  — Mulţumesc, mademoiselle, spuse Poirot luând hârtia.

  — Îmi pare rău că v-am dat atâta bătaie de cap. Dar zău că am uitat. Ştiţi cum se întâmplă să uiţi aproape pe loc.

  — Dacă ai în cap ordine şi metodă, nu uiţi.

  — Va trebui să urmez un curs. Mi-aţi creat un adevărat complex de inferioritate.

  — Asta-i imposibil. Au revoire, mademoiselle. Se uită prin cameră. Ai nişte flori încântătoare.

  — Nu-i aşa? Garoafele sunt de la Freddie, trandafirii de la George, iar crinii de la Jim Lazarus. Şi ia uitaţi-vă