Dezveli un coş cu struguri de seră de lângă pat.

  Poirot se schimbă la faţă. Înaintă repede.

  — Ai mâncat din ei?

  — Nu. Nu încă.

  — Nici să n-o faci. Nu trebuie să mănânci nimic venit din afară, mademeoiselle. Nimic. Înţelegi?

  — Oh!

  Îl privi lung, în timp ce culoarea începea să-i dispară din obraji.

  — Înţeleg. Consideraţi… Credeţi că nu s-a terminat încă. Credeţi că încă mai încearcă? Şopti ea.

  Poirot îi luă mâna.

  — Nu te gândi la asta. Aici eşti în siguranţă. Dar reţine – nimic care vine din afară.

  Am ieşit din cameră având în minte imaginea chipului alb, înspăimântat, de pe pernă.

  Poirot se uită la ceas.

  — Bon. Numai bine avem timp să-l prindem pe monsieur Vyse la birou înainte să plece la masă.

  Imediat ce am ajuns la biroul lui Charles Vyse am fost introduşi la el.

  Tânărul avocat se ridică să ne întâmpine. Era tot atât de formal şi inexpresiv ca întotdeauna.

  — Bună dimineaţa, monsieur Poirot. Ce pot face pentru dumneavoastră?

  Fără prea multă vorbă, Poirot îi întinse scrisoarea scrisă de Nick. El o luă şi o citi, apoi se uită perplex la Poirot.

  — Scuzaţi-mă, ar trebui să înţeleg ceva ce-mi scapă?

  — Mademoiselle Buckley nu s-a făcut clar înţeleasă?

  — În scrisoarea asta îmi cere să vă înmânez un testament făcut de ea şi încredinţat mie spre păstrare în februarie trecut.

  — Da, monsieur.

  — Dar, dragul meu domn, nu mi-a fost încredinţat spre păstrare nici un testament!

  — Comment?

  — Din câte ştiu, verişoara mea nu şi-a făcut niciodată testamentul. Eu nu i l-am făcut în mod sigur.

  — Am înţeles că l-a scris singură pe o foaie de caiet şi vi l-a trimis prin poştă.

  Avocatul clătină din cap.

  — În cazul ăşta, tot ce pot să vă spun e că nu l-am primit.

  — Serios, monsieur Vyse…

  — N-am primit nimic de genul ăsta, monsieur Poirot.

  Urmă o pauză, apoi Poirot se ridică.

  — În acest caz, monsieur Vyse, nu mai e nimic de spus. Trebuie să fie o greşeală.

  — Categoric că trebuie să fie o greşeală.

  — Bună ziua, monsieur Vyse.

  — Bună ziua, monsieur Poirot.

  — Şi cu asta basta! Am spus când ne-am aflat iar în stradă.

  — Précisément.

  — Ce crezi, minte?

  — Imposibil de spus. A avut o figură impenetrabilă. Un lucru e limpede – n-o să se clintească din poziţia pe care a adoptat-o. Nu a primit testamentul. Asta va susţine.

  — Dar Nick trebuie să aibă o confirmare de primire a scrisorii ei.

  — Cette petite nu şi-ar bate niciodată capul cu un fleac ca ăsta. A expediat scrisoarea şi cu asta a terminat. Voilà. În plus, chiar în ziua aceea s-a dus la spital să-şi scoată apendicele. Avea, deci, alte griji.

  — Ei bine, şi-acum ce facem?

  — Parbleu, mergem la monsieur Croft. Să vedem ce-şi aminteşte el despre afacerea asta. Se pare că a avut un rol important în ea.

  — Şi nu avea nici un profit din treaba asta.

  — Nu. Din punctul lui de vedere, nu văd nimic. Probabil e doar un băgăreţ… Un om căruia îi place să aranjeze treburile vecinilor.

  M-am gândit că o asemnea atitudine îi era într-adevăr caracteristică domnului Croft. Era amabilul ştie-tot care provoacă atâta exasperare în lumea în care trăim.

  L-am găsit în bucătărie, ocupat cu o cratiţă în care fierbea ceva. Un miros extrem de apetisant plutea în căsuţă.

  Îşi lăsă fără părere de rău bucătăreala, nerăbdător să vorbească despre crimă.

  — O clipită, spuse el. Mergem sus. Mama o să vrea să audă şi ea. Nu ne-ar ierta niciodată dacă am discuta aici jos. Cooee… Milly! Urcă doi prieteni.

  Doamna Croft ne salută cu căldură şi fu nerăbdătoare să afle veşti despre Nick. Îmi plăcea mai mult decât bărbatul ei.

  — Sărmana, drăguţa de ea! Spuse ea. Spuneţi că-i într-un sanatoriu? Nu mă mir că a avut o prăbuşire nervoasă. O poveste înspăimântătoare, monsieur Poirot… Absolut înspăimântătoare. O fată nevinovată împuşcată mortal! E insuportabil chiar şi numai să te gândeşti la asta. Şi doar nu s-a întâmplat într-un loc sălbatic, unde nu există legi, ci chiar aici, în inima ţării. N-am dormit toată noaptea.

  — Din cauza asta nu mi-a venit să plec şi să te las, bătrânico, spuse soţul său care ni se alăturase între timp. Nu-mi place că te-am lăsat singură aici ieri seară. Mă trec fiorii când mă gândesc.

  — N-ai să mă mai laşi, fii convins. Oricum, nu după căderea întunericului. Mă gândesc că mi-ar plăcea să părăsesc cât mai repede locurile astea. Nu mai simt pentru ele ce simţeam. Nu cred că sărmana Nick Buckley ar putea suporta să mai doarmă în casa aia.

  Era niţel cam dificil să abordăm subiectul pentru care venisem. Atât domnul cât şi doamna Croft vorbeau atât de mult şi erau nerăbdători să ştie totul despre toate! Veneau rudele sărmanei fete moarte? Când era înmormântarea? Avea să se facă o anchetă? Ce credea poliţia? Avea vreun indiciu? Era adevărat că omul fusese arestat la Plymouth?

  Apoi, după ce primiră răspuns la toate aceste întrebări, insistară să rămânem la masă. Doar minciuna lui Poirot precum că trebuia să ne grăbim ca să nu întârziem la masa cu şeful poliţiei ne-a salvat.

  În cele din urmă, Poirot profită de o clipă de pauză şi abordă problema care făcea obiectul vizitei noastre.

  — Vai, desigur, spuse domnul Croft. Trase de două ori de sfoara jaluzelei, încruntându-se la ea. Îmi amintesc totul. Trebuie să fi fost când ne-am instalat aici. Îmi amintesc. Apendicită… Aşa a spus doctorul…

  — Şi, probabil, n-a fost deloc apendicită, interveni doamna Croft. Doctorii ăştia… Nu scapă