— Am întrebat-o dacă-şi făcuse testamentul, spuse domnul Croft. Mai mult în glumă, nu de altceva.

  — Da?

  — Iar ea l-a scris pe loc. A spus ceva despre un formular de la oficiul poştal, dar eu am sfătuit-o să se lipsească de el. Uneori ai o mulţime de necazuri cu formularele astea, aşa mi-a spus un om. Oricum, vărul ei e avocat. Putea să-i facă după aceea unul în toată regula, dacă totul avea să fie bine, cum, fireşte, ştiam că va fi. Asta era doar o chestiune de precauţie.

  — Cine a semnat-o ca martor?

  — Oh, Ellen, servitoarea, şi bărbatul ei.

  — Şi pe urmă? Ce s-a făcut cu el?

  — L-am trimis prin poştă lui Vyse. Ştiţi, avocatul.

  — Ştii precis că a fost pus la poştă?

  — Vai, monsieur Poirot, eu personal l-am pus. Chiar în cutia de aici de lângă poartă.

  — Aşa că dacă monsieur spune că nu l-a primit…

  Croft îl privi ţintă.

  — Vreţi să spuneţi că s-a pierdut la poştă? Oh, dar asta e absolut imposibil!

  — Oricum, dumneata eşti sigur că l-ai pus în cutie.

  — Categoric, spuse cu însufleţire domnul Croft. Pot să jur.

  — Din fericire, nu contează, spuse Poirot. E improbabil ca mademoiselle să moară tocmai acum.

  — Et voilà! exclamă Poirot în drum spre hotel. Cine minte? Monsieur Croft? Sau monsieur Charles Vyse? Trebuie să mărturisesc că nu văd nici un avantaj pentru care ar minţi monsieur Croft. N-ar fi avut nici un avantaj de pe urma ascunderii testamentului, mai ales că el a venit cu propunerea întocmirii lui. Nu, declaraţia lui pare destul de limpede şi se potriveşte exact cu ce ne-a spus mademoiselle Nick. Totuşi…

  — Da?

  — Totuşi, mă bucur că monsieur Croft gătea în momentul în care am ajuns noi. A lăsat nişte urme excelente ale degetului mare şi arătătorului pe colţul ziarului care acoperea masa din bucătărie. Grase, dar bune. Am reuşit să rup colţul ăla fără să mă vadă. Îl vom trimite bunului nostru prieten de la Scotland Yard, inspectorul Japp. S-ar putea să ştie ceva despre treaba asta.

  — Adică?

  — Ştii, Hastings, nu mă pot abţine să nu mă gănuesc că genialul nostru monsieur Croft e niţel cam prea bun ca să fie autentic. Şi acum, le déjeuner, adăugă. Leşin de foame.

  Capitolul 15.

  Ciudatul comportament al Fredericăi.

  Până la urmă, minciuna lui Poirot cu privire la prânzul cu şeful poliţiei s-a dovedit a nu fi chiar minciună. Curând după prânz ne-a vizitat colonelul Weston.

  Era un bărbat înalt, cu alură de militar, şi foarte arătos. Avu cuvinte de laudă faţă de realizările lui Poirot, cu care părea să fie foarte la curent.

  — E un adevărat noroc pentru noi să vă avem aici, monsieur Poirot, spuse el.

  Singura lui teamă era să nu se vadă nevoit să apeleze la ajutorul Scotland Yard-ului. Era nerăbdător să rezolve cazul şi să prindă criminalul fără ajutorul celor de acolo. De aici încântarea lui faţă de prezenţa lui Poirot prin împrejurimi.

  Din câte mi-am dat seama, Poirot se decise pe loc să-i destăinuie toate secretele.

  — O afacere a naibii de ciudată, spuse colonelul. N-am mai auzit aşa ceva. Ei bine, fata ar trebui să fie destul de în siguranţă în sanatoriu. Totuşi, nu puteţi s-o ţineţi acolo pe veci!

  — Exact asta-i problema. Există o singură rezolvare.

  — Care?

  — Trebuie să punem mâna pe vinovat.

  — N-o să fie aşa uşor, spuse colonelul.

  — Ah! Je le sais bien.

  — Dovada! Obţinerea dovezii o să fie ceva afurisit de greu.

  Se încruntă.

  — Cazurile astea în care nu există nici o muncă de rutină sunt întotdeauna grele. Dacă am putea pune mâna pe pistol…

  — După toate probabilităţile, e pe fundul mării. Asta dacă criminalul a avut minte cât de cât.

  — Dar deseori n-au, spuse colonelul Weston. Te şi miră ce prostii fac oamenii. Nu vorbesc de criminali, n-am prea avut mulţi prin părţile astea, slavă Domnului, ci de oamenii de rând care ajung în faţa instanţei. Sunt de-o prostie uimitoare.

  — Totuşi, există şi mentalităţi diferite.

  — Da… Poate. Dacă Vyse e omul nostru, vom avea de furcă. E un tip precaut şi un avocat isteţ. N-o să se dea de gol. Femeia… Ei bine, aici ar mai fi speranţe. Mie-n sută că va încerca din nou. Femeile n-au răbdare.

  Se ridică.

  — Ancheta e mâine dimineaţă. Procurorul e de partea noastră şi va face cât mai puţin tărăboi posibil. Deocamdată vrem să ţinem lucrurile în umbră.

  Se îndreptă spre uşă ca apoi să se întoarcă brusc.

  — Măi să fie, uitasem tocmai lucrul care vă interesează cel mai mult, şi despre care aş vrea să am părerea dumneavoastră.

  Se aşeză din nou şi scoase din buzunar un fragment rupt dintr-o foaie pe care scris ceva şi i-l întinse lui Poirot.

  — Când au cercetat grădina, oamenii mei au găsit asta, nu departe de locul din care aţi urmărit focurile de artificii. Este singurul lucru cât de cât sugestiv pe care l-am găsit.

  Poirot netezi hârtia. Scrisul era mare şi dezordonat.

  „. Trebuie să am banii imediat. Dacă nu… Ce se întâmplă. Te avertizez.”

  Poirot se încruntă. O reciti.

  — Interesant, spuse el. Pot s-o păstrez?

  — Desigur. Nu există nici o amprentă pe ea. M-aş bucura să scoateţi ceva din treaba asta.

  Colonelul Weston se ridică din nou.

  — Acum chiar plec. Cum spuneam, ancheta e mâine. Apropo, dumneavoastră nu sunteţi citat ca martor. Doar căpitanul Hastings. Nu vreau ca ziariştii să prindă de veste că vă ocupaţi de caz.

  — Înţeleg. Cum a rămas cu rudele sărmanei domnişoare?

  — Tatăl şi mama ei