sosesc azi din Yorkshire. Vor ajunge cam pe la cinci şi jumătate. Bieţii oameni! Îmi pare atât de rău pentru ei! Vor duce cadavrul cu ei, înapoi acasă, ziua următoare. Scutură din cap. Neplăcută afacere, monsieur Poirot. Nu-mi place deloc.

  — Cui ar putea să-i placă, monsieur le colonel! Cum spuneaţi, e o afacere neplăcută.

  După plecarea lui, Poirot examină încă o dată bucata de hârtie.

  — Un indiciu important? Am întrebat.

  Ridică din umeri.

  — Cine poate spune? E o aluzie la şantaj! Cineva din grupul nostru din seara aceea a fost presat într-un mod neplăcut să dea bani. Fireşte, s-ar putea să fie vorba de una din persoanele străine.

  Examină scrisul cu o mică lupă.

  — Scrisul ăsta nu ţi se pare cunoscut, Hastings?

  — Parcă îmi aminteşte de ceva… Da, ştiu! De biletul doamnei Rice.

  — Da, spuse încet Poirot. Sunt asemănătoare. Sunt clar asemănătoare. E curios. Totuşi, nu cred că ăsta e scrisul lui madame Rice. Intră, spuse el auzind o bătaie în uşă.

  Era comandorul Challenger.

  — Doar un moment vă reţin. Vroiam să ştiu dacă aţi mai înaintat.

  — Parbleu, în momentul de faţă am senzaţia că mă duc înapoi. Mi se pare că progresez ca racul.

  — Asta-i rău, dar eu nu prea cred, monsieur Poirot. Am auzit totul despre dumneata şi că eşti un tip grozav. Se spune că n-ai dat greş niciodată.

  — Nu-i adevărat, îl contrazise Poirot. Am avut un eşec în Belgia în 1893. Îţi aminteşti, Hastings? Ţi l-am povestit. Afacerea cutiei cu ciocolată.

  — Îmi amintesc, am spus.

  Şi am zâmbit amintindu-mi şi că, la vremea când îmi spusese povestea, Poirot îmi dăduse instrucţiuni să-i spun „cutia cu ciocolată” ori de câte ori mi se părea că devine îngâmfat.

  A fost foarte ofensat când am folosit parola la doar un minut după aceea.

  — Oh, a trecut atât de mult de atunci că nici nu mai contează, spuse comandorul Challenger. O să-i dai de capăt, nu-i aşa?

  — Jur. Pe cuvântul lui Hercule Poirot! Sunt câinele care o dată ce a adulmecat urma, n-o mai lasă.

  — Bun. Vreo idee?

  — Bănuiesc două persoane.

  — Îmi închipui că n-am voie să întreb ce persoane.

  — Nu ţi-aş spune! Înţelegi dumneata, s-ar putea să greşesc.

  — Am încrederea că alibiul meu e satisfăcător, spuse Challenger surâzând.

  Poirot zâmbi cu indulgenţă feţei bronzate de lângă el.

  — Ai părăsit Devenport la câteva minute după 8:30. Ai ajuns aici la zece fără cinci… la douăzeci de minute după comiterea crimei. Dar distanţa de la Devonport până aici este de doar treizeci de mile şi se parcurge într-o oră căci drumul e bun. Aşa că, vezi dumneata, alibiul dumitale nu-i bun deloc!

  — Păi, eu…

  — Înţelegi, eu cercetez totul. Alibiul dumitale, cum spuneam, nu e bun. Dar mai există şi alte lucruri pe lângă alibiuri. Ai vrea să te căsătoreşti cu mademoiselle Nick?

  Marinarul se înroşi.

  — Întotdeauna am vrut să mă însor cu ea, spuse el repezit.

  — Chiar aşa. Eh bien… Mademoiselle Nick era logodită cu alt bărbat. Un motiv, poate, de a-l omorî pe acel bărbat. Dar nu e nevoie – el moare ca un erou.

  — Aşadar e adevărat că… Nick era logodită cu Michael Seton? Zvonul s-a împrăştiat prin tot oraşul azi dimineaţă.

  — Da… E interesant ce repede se răspândesc veştile. N-ai bănuit niciodată?

  — Ştiam că Nick era logodită cu cineva… Mi-a spus-o acum două zile. Dar nu mi-a dat nici un indiciu cu privire la cine era persoana.

  — Era Michael Seton. Entre nous, îmi închipui că i-a lăsat o avere foarte frumoasă. Ah! Categoric, nu-i momentul potrivit pentru uciderea lui mademoiselle Nick… Din punctul dumitale de vedere. Acum plânge după el, dar inima se consolează cu timpul. E tânără. Iar eu cred, monsieur, că ea ţine foarte mult la dumneata…

  Challenger rămase tăcut câteva clipe.

  — Dacă ar fi aşa… Îngână el.

  În acel moment se auzi o bătaie în uşă. Era Frederica Rice.

  — Te căutam, îi spuse ea lui Challenger. Mi s-a spus că eşti aici. Vroiam să ştiu daca mi-ai adus ceasul.

  — Oh, da, am fost să-l iau azi dimineaţă.

  Îl scoase din buzunar şi i-l înmână. Era un ceas de mână cu o formă destul de neobişnuită – rotund, ca un glob, prins pe o curea simplă de marochin negru. Mi-am amintit că văzusem unul exact la fel la mâna lui Nick Buckley.

  — Sper să ai mai multă grijă de el.

  — E o pacoste. Întotdeauna se strică ceva la el.

  — E de frumuseţe, madame, nu de folosinţă, spuse Poirot.

  — N-ar putea fi de amândouă? Se uită de la unul la altul. Am întrerupt vreo şedinţă?

  — Nu, madame. Bârfeam… Nu despre crimă. Spuneam cât de repede se răspândesc veştile, şi că acum toată lumea ştie că mademoiselle Nick era logodită cu bravul aviator care s-a prăpădit.

  — Aşadar Nick era logodită cu Michael Seton! Exclamă Frederica.

  — Te surprinde, madame?

  — Un pic. Nu ştiu de ce. Chiar îmi spuneam toamna trecută că se aprinsese tare după ea. Erau mai tot timpul împreună. Iar apoi, după Crăciun, amândoi au părut să se răcească. Din câte ştiu, nu prea s-au mai întâlnit.

  — Au păstrat foarte bine secretul.

  — Îmi închipui că din cauza lui sir Matthew. Cred că chiar era dus cu sorcova.

  — N-ai bănuit nimic, madame? Şi totuşi eşti prietenă intimă cu mademoiselle.

  — Nick e un drac când vrea, murmură Frederica. Dar acum înţeleg de ce era atât de surescitată în ultimul timp. Oh, trebuia să-mi fi dat seama din cele ce a spus mai zilele trecute!

  — Mica dumitale prietenă este foarte atrăgătoare, madame.