— Oh, Jim!

  Femeia ridică din umeri, dar m-am gândit că era supărată. Se întoarse către Poirot.

  — Spuneţi-mi, monsieur Poirot, aţi…?

  Se opri. Silueta ei înaltă se clătină şi ochii îi rămaseră fixaţi în mijlocul mesei.

  — Nu te simţi bine, madame.

  Am tras un scaun şi am ajutat-o să se aşeze. Ea dădu din cap îngânând „N-am nimic”, şi se aplecă în faţă cu capul în mâini. O urmăream cu toţii, stânjeniţi.

  Se înălţă într-o clipă.

  — Ce absurd! George, dragule, nu fi atât de îngrijorat. Hai să vorbim despre crime. Ceva palpitant. Vreau să ştiu dacă monsieur Poirot e pe urmele vânatului.

  — E prematur de spus, madame, rosti degajat Poirot.

  — Dar aveţi idei… Da?

  — Poate. Dar am nevoie de mult mai multe dovezi.

  — Oh!

  Glasul ei sunase nesigur. Se ridică brusc.

  — Mă doare capul. Cred c-am să mă duc să mă întind. Poate mâine mă vor lăsa s-o văd pe Nick.

  Părăsi rapid camera. Challenger se încruntă.

  — Niciodată nu ştiu ce urmăreşte femeia asta. Poate Nick ţine la ea, dar eu nu cred că ea ţine la Nick. Dar, desigur, când e vorba de femei e greu să te pronunţi. „Draga mea” în sus, „draga mea” în jos, când expresia mai potrivită ar fi „lua-te-ar dracu”. Eşti pe picior de plecare, monsieur Poirot? Întrebă el văzându-l pe Poirot ridicându-se şi luându-şi pălăria.

  — Da, am de gând să ies în oraş.

  — N-am nimic de făcut. Pot să te însoţesc?

  — Desigur, cu plăcere.

  Am ieşit din cameră. Poirot se scuză şi se întoarse.

  — Bastonul, ne explică el după ce reveni. Prima vizită a lui Poirot fu la o florărie.

  — Trebuie să-i trimit nişte flori lui mademoiselle Nick, explică el. Îi fu greu să se decidă. În cele din urmă alese un coş ornamental auriu şi ceru să fie umplut cu garoafe portocalii. Totul urma să fie legat cu fundă mare, albastră.

  Vânzătoarea îi dădu un cartonaş pe care el scrise cu înflorituri: „Cu complimente de la Hercule Poirot”.

  — I-am trimis şi eu nişte flori azi dimineaţă, spuse Challenger. Aş fi putut să-i trimit nişte fructe.

  — Inutile! Spuse Poirot.

  — Poftim?

  — Am spus că era fără rost. Nimic ce se mănâncă nu e permis.

  — Cine a spus?

  — Eu. Eu am dat ordinul. Mademoiselle Nick deja e la curent. Înţelege.

  — Doamne Sfinte! Exclamă Challenger.

  Părea de-a dreptul şocat. Se uită lung şi curios la Poirot.

  — Deci asta era! Spuse el. Încă… Ţi-e frică.

  Capitolul 16.

  Întrevederea cu domnul Whitfield.

  Ancheta a fost o pură formalitate. S-au adus dovezi de identificare a cadavrului, apoi eu am depus mărturie privitor la descoperirea lui. Au urmat probele medicale.

  Ancheta fu amânată cu o săptămână.

  Crima din St Loo ţinea acum capul de afiş al presei zilnice, luând locul titlurilor precum: „Seton e dat dispărut. Soarta necunoscută a aviatorului dispărut”.

  Acum că Seton era mort şi memoriei lui i se adusese cuvenitul tribut, pe tapet era o nouă senzaţie. Cu criza de veşti din luna august, misterul din St Loo era o mană cerească pentru ziarişti.

  După anchetă, m-am întâlnit cu Poirot şi amândoi am avut o întrevedere cu reverendul Giles Buckley şi soţia lui.

  Doamna Buckely era o femeie tare de caracter, înaltă şi blândă, trădându-şi din plin provenienţa nordică. Soţul ei era mic de statură, cărunt, cu o înfăţişare blândă şi timidă.

  Bieţii oameni erau complet năuciţi de nenorocirea care dăduse peste ei, răpindu-le mult iubita fiică, „Maggie a noastră”, cum îi spuneau ei.

  — Nici acum nu pot să cred, spuse domnul Buckley. Un copil atât de scump, monsieur Poirot! Atât de liniştită şi altruistă… Gândindu-se întotdeauna la alţii! Cine putea să-i vrea răul?

  — Eu nu înţeleg telegrama, spuse doamna Buckley. De ce a fost trimisă doar cu o zi înaintea celei în care am văzut-o plecând?

  — Din plină viaţă ne-am trezit în moarte, îngână soţul ei.

  — Colonelul Weston a fost foarte amabil, spuse doamna Buckley. Ne-a asigurat că se va face totul ca să fie găsit cel care a făcut asta. Trebuie să fie un nebun. Nu există altă explicaţie.

  — Madame, n-am cuvinte ca vă spun cât vă compătimesc pentru pierderea suferită, şi cât vă admir tăria!

  — Disperarea nu ne-ar aduce-o pe Maggie înapoi, spuse cu tristeţe doamna Buckley.

  — Soţia mea e minunată, spuse clericul. Credinţa şi curajul ei sunt mai mari ca ale mele. Totul e atât de… Atât de tulburător, monsieur Poirot.

  — Ştiu, monsieur, ştiu.

  — Sunteţi un mare detectiv, monsieur Poirot? Întrebă doamna Buckley.

  — Aşa se spune, madame.

  — Da, ştiu. Chiar şi în sătucul nostru am auzit de dumneavoastră. O să aflaţi adevărul, monsieur Poirot?

  — N-am să-mi găsesc liniştea până nu-l voi afla, madame.

  — O să vă fie dezvăluit de Cel de Sus, monsieur Poirot, şopti clericul. Răul nu poate scăpa nepedepsit.

  — Răul niciodată nu scapă nepedepsit, monsieur. Numai că uneori pedeapsa e secretă.

  — La ce vă referiţi?

  Poirot se mulţumi doar să clatine din cap.

  — Biata Nick! Spuse doamna Buckley. Îmi pare tare rău de ea. Mi-a scris o scrisoare extrem de înduioşătoare. Spune că simte că ea a chemat-o pe Maggie aici ca să moară.

  — E morbid să spui aşa ceva, se opuse domnul Buckley.

  — Da, dar ştiu cum se simte. Aş dori să mă lase s-o văd. Pare atât de neobişnuit să nu-i laşi familia s-o vadă.

  — Doctorii şi surorile sunt de neînduplecat, spuse evaziv Poirot. Ei fac legile în sanatoriu… Aşa