— Se poate, rosti cu îndoială doamna Buckley. Dar eu nu sunt de acord cu sanatoriile. Nick s-ar simţi mult mai bine dacă ar fi lăsată să vină la noi acasă.

  — E posibil… Dar mă tem că nu vor fi de acord. De când n-aţi mai văzut-o pe mademoiselle Buckley?

  — Din toamna trecută. A fost Scarborough. Maggie s-a dus şi ea acolo şi au petrecut ziua împreună, apoi s-au întors şi Nick a dormit la noi. E o făptură drăguţă… Totuşi, nu pot să spun că-mi plac prietenii ei. Nici viaţa pe care o duce… Ei bine, asta nu prea e vina ei, sărăcuţa. N-a primit nici un fel de educaţie.

  — E o casă ciudată… End House, spuse gânditor Poirot.

  — Mie nu-mi place, spuse doamna Buckley. Niciodată nu mi-a plăcut. E ceva putred în casa asta. Nu puteam să-l sufăr pe sir Nicholas. Mă înfiora.

  — Mă tem că nu era un om bun, spuse soţul ei. Dar avea un farmec ciudat.

  — Eu nu l-am simţit niciodată. În casa asta pluteşte o senzaţie de rău. Mi-aş dori să n-o fi lăsat pe Maggie a noastră să meargă acolo.

  — Ei bine, nu vreau să vă deranjez şi mai mult, spuse Poirot. Am dorit doar să vă prezint sincerele mele condoleanţe.

  — Aţi fost foarte amabil, monsieur Poirot. Vă suntem recunoscători pentru tot ce faceţi.

  — Când vă întoarceţi în Yorkshire?

  — Mâine. O călătorie tristă. La revedere, monsieur Poirot, şi încă o dată mulţumiri.

  — Nişte oameni simpli şi foarte încântători, am spus după ce am plecat.

  Poirot dădu din cap.

  — Te doare inima, nu-i aşa, mon ami? O tragedie atât de inutilă… Atât de fără rost! Cette jeune fille… Ah, cât de amarnic mi-o reproşez! Eu, Hercule Poirot, eram la faţa locului şi n-am împiedicat crima!

  — Nimeni nu putea s-o împiedice.

  — Vorbeşti fără să gândeşti, Hastings. Nici o persoană obişnuită nu putea s-o prevină, dar la ce bun să fii Hercule Poirot cu celulelebcenuşii de mai bună calitate ca ale celorlalţi, dacă nu eşti în stare să faci ceea ce oamenii obişnuiţi nu pot să facă?

  — Dacă vrei s-o iei aşa…

  — Da, aşa o iau. Sunt înjosit, deprimat… Mă simt total înjosit.

  M-am gândit că, la Poirot, sentimentul înjosirii semăna în mod ciudat cu cel al îngâmfării la alţi oameni, dar m-am ferit să fac vreo remarcă.

  — Şi acum en avant, spuse el. La Londra.

  — La Londra?

  — Mais oui. O să prindem fără probleme trenul de două. Aici e linişte acum. Mademoiselle e în siguranţă la sanatoriu. Nimeni nu-i poate face rău. Ca atare, câinii de pază pot să lipsească o vreme. Am nevoie de câteva informaţii.

  Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la Londra a fost să le facem o vizită avocaţilor căpitanului Seton, domnii Whitfield, Porgiter & Whitfield.

  Poirot aranjase dinainte vizita şi, deşi era trecut de ora şase, am fost primiţi repede de domnul Whitfield, şeful firmei.

  Era un bărbat foarte citadin şi cu prestanţă. Avea în faţă o scrisoare de la şeful poliţiei şi o alta de la o înaltă oficialitate de la Scotland Yard.

  — E ceva foarte rar întâlnit şi neobişnuit, monsieur… Ah… Poirot, spuse el în timp ce-şi ştergea ochelarii.

  — Chiar aşa, monsieur Whitfield. Dar şi crima este destul de rar întâlnită şi, mă bucur s-o spun, neobişnuită.

  — Adevărat. Adevărat. Dar nu credeţi că e cam exagerat să faceţi o legătură între această crimă şi testamentul fostului meu client?

  — Nu, nu cred.

  — Ah, nu credeţi! Ei bine, date fiind circumstanţele… Şi trebuie să recunosc că sir Henry nu lasă loc de interpretări în scrisoarea lui, am să fiu… Ăă… Fericit să fac tot ce depinde de mine.

  — Aţi fost sfătuitorul legal al fostului căpitan Seton?

  — Al întregii familii Seton, dragul meu domn, O facem – firma o face, vreau să spun – de o sută de ani.

  — Parfaitement. Defunctul sir Matthew Seton şi-a făcut testamentul?

  — I l-am făcut noi.

  — Şi cum şi-a împărţit averea?

  — Au fost câteva donaţii… Una pentru Muzeul de Istorie a Naţiunii… Dar grosul marii lui averi, foarte marii lui averi, pot să spun, i-a fost lăsat căpitanului Michael Seton. Nu avea nici o altă rudă apropiată.

  — O foarte mare avere, spuneţi?

  — Ca bogăţie, sir Matthew era al doilea din Anglia.

  — Avea vederi oarecum ciudate, nu-i aşa? Întrebă Poirot.

  Domnul Whitfiel se uită sever la el.

  — Unui milionar întotdeauna îi e permis să fie excentric, monsieur Poirot. E aproape de aşteptat.

  Poirot primi punerea la punct fără să riposteze şi puse o altă întrebare.

  — Am înţeles că moartea lui a fost neaşteptată, nu?

  — Cât se poate de neaşteptată. Sir Matthew se bucura de o sănătate excelentă. Totuşi, a avut o tumoră internă care a crescut atingând un ţesut vital, şi a fost nevoie să fie operat de urgenţă. Aşa cum se întâmplă întotdeauna în cazurile astea, operaţia a reuşit cu succes, dar sir Matthew a murit.

  — Iar averea lui a revenit căpitanului Seton.

  — Aşa este.

  — Am înţeles că înainte de a părăsi Anglia, căpitanul Seton şi-a făcut testamentul. Aşa e?

  — Da… Dacă ăla se poate numi testament, spuse cu profund dezgust domnule Whitfield.

  — E legal?

  — E perfect legal. Intenţia testatorului e foarte clară, şi este semnat de doi martori. Oh, da, este legal.

  — Dar dumneavoastră nu sunteţi de acord cu el, nu-i aşa?

  — Dragul meu domn, noi de ce mai suntem aici?

  Adesea mi-am pus întrebarea