asta. Am avut o dată o situaţie în care eu însumi mi-am întocmit testamentul, un testament cât se poate de simplu. Am rămas complet năuc în faţa lungimii şi verbiajului a ce a putut să rezulte de la biroul avocatului meu.

  — Adevărul e că la vremea aceea căpitanul Seton avea puţin de lăsat, dacă nu nimic, continuă domnul Whitfield. Depindea de alocaţia pe care o primea de la unchiul sau. Cred că şi-a zis că poate să facă orice.

  — Şi ce prevede acest testament?

  — Îi lasă absolut tot ce posedă logodnicei sale, domnişoara Magdala Buckley. O numeşte ca executor al său.

  — Deci, domnişoara Buckley moşteneşte totul?

  — Categoric.

  — Şi dacă s-ar fi întâmplat ca domnişoara Buckley să moară lunea trecută?

  — Fiind succesoarea căpitanului Seton, mort înaintea ei, banii ar trebui să revină celui numit de ea în testamentul ei ca legator, sau, în lipsa testamentului, principalei rude directe… Ce pot să spun e că cheltuielile de înmormântare ar fi fost enorme, continuă domnul Whitfield cu un aer vesel. Enorme! Trei morţi, reţineţi, unul după altul. Enorme!

  — Dar tot ar mai fi rămas ceva, nu? Întrebă moale Poirot.

  — Cum spuneam, dragul meu domn, sir Matthew era al doilea om din Anglia ca bogăţie.

  Poirot se ridică.

  — Vă mulţumesc, domnule Whitfield, mi-aţi fost de mare ajutor.

  — Pentru puţin. Pentru puţin. Pot să spun că am să iau legătura cu domnişoara Buckley… Cred că scrisoarea a plecat deja. Voi fi fericit să-i fiu de folos.

  — E o domnişoară căreia i-ar prinde bine nişte sfaturi legale înţelepte.

  — Mă tem că vor apare vânătorii de zestre, spuse domnul Whitfield clătinând din cap.

  — Tocmai de aceea e indicat. Bună ziua, monsieur.

  — La revedere, monsieur Poirot. Mă bucur că am putut să vă ajut. Numele dumneavoastră îmi este cunoscut.

  O spuse cu amabilitate, cu aerul cuiva care face o concesie.

  — Totul este exact cum ai prevăzut, Poirot, am spus când am ajuns afară.

  — Mon ami, trebuia să fie. Nu putea să fie altfel. Acum o să mergem la Cheshire Chees să ne întâlnim cu inspectorul Japp la o gustare.

  L-am găsit pe inspectorul Japp de la Scotland Yard aşteptându-ne. Îl întâmpină cât se poate de călduros pe Poirot.

  — Nu te-am văzut de ani, musiu Poirot. Credeam că cultivi dovlecei la ţară.

  — Am încercat, Japp, am încercat. Dar nici chiar când cultivi dovlecei nu scapi de crimă.

  Oftă. Ştiam la ce se gândeşte – la ciudata afacere de la Fernley Park. Cât regretam că fusesem plecat în acea perioadă!

  — Şi la fel şi căpitanul Hastings, spuse Japp. Cum te simţi, domnule?

  — În formă, mulţumesc.

  — Şi acum au apărut şi alte crime? Întrebă Japp în glumă.

  — Bine spui – „alte crime”.

  — Ei bine, nu fi amărât, cocoş bătrân, spuse Japp. Nu te poţi aştepta să ai toată viaţa succesul pe care l-ai avut cândva. Cu trecerea anilor, toţi rămânem de căruţă. Trebuie să le dăm şi tinerilor o şansă, să ştii.

  — Şi totuşi câinele bătrân cunoaşte urmele, murmură Poirot. E viclean. Ştie să adulmece.

  — Oh, noi vorbim de fiinţe umane, nu de câini.

  — E o diferenţă atât de mare?

  — Depinde cum priveşti lucrurile. Dar te ţii bine. Nu-i aşa, căpitane Hastings, că se ţine bine? Întotdeauna s-a ţinut. Arată exact la fel… Părul i s-a mai subţiat în vârful capului, dar ciuperca de pe faţă e mai înfoiată ca niciodată.

  — Eh? Asta ce mai e? Întrebă Poirot.

  — Te felicită pentru mustaţa dumitale, l-am liniştit eu.

  — Da, e bogată, spuse Poirot mângâind-o mulţumit.

  Japp izbucni într-o cascadă de râs. După câteva minute spuse:

  — Ţi-am rezolvat treburile alea. Amprentele alea…

  — Da? Întrebă nerăbdător Poirot.

  — Nimic rău. Oricine ar fi domnul în cauză, n-a trecut prin mâinile noastre. Pe de altă parte, am telegrafiat la Melbourne şi am aflat că acolo nu se cunoaşte nimeni care să corespundă descrierii.

  — Ah!

  — Aşa că, până la urmă ar putea fi ceva putred la mijloc. Dar nu e unul din flăcăii noştri. Referitor la cealaltă afacere…

  — Da?

  — Lazarus şi fiul e o firmă cu o reputaţie bună. Foarte direcţi şi cinstiţi în afacerile lor. Aspri, fireşte, dar asta-i altă problemă. În afaceri trebuie să fii nemilos. În rest, sunt în regulă. Totuşi, au luat-o pe un drum rău… Mă refer la situaţia lor financiară.

  — Oh! Aşa?

  — Da, criza din comerţul cu tablouri i-a lovit rău. La fel şi cea cu mobila veche. Acum sunt la modă chestiile alea moderne de pe continent. Anul trecut au construit birouri noi şi… Ei bine, nu stau deloc pe roze.

  — Îţi rămân profund îndatorat.

  — Nici o problemă. Genul ăsta de lucruri, după cum ştii, iese din sfera mea de activitate, dar am vrut să te servesc. Noi obţinem întotdeauna informaţii.

  — Bunul meu Japp, oare ce m-aş face fără dumneata?

  — Oh, e în regulă! Îmi face întotdeauna plăcere să servesc un vechi prieten. Ţi-am dat câteva cazuri bunicele în vremurile bune, nu-i aşa?

  Mi-am dat seama că ăsta era felul lui Japp de a face cunoscut că nu-i rămăsese dator lui Poirot care rezolvase multe din cazurile ce-l puseseră în încurcătură pe inspector.

  — Da, au fost vremuri bune…

  — Nici în vremurile astea n-aş avea nimic împotrivă să mai stau la taclale cu dumneata. Or fi, poate, metodele dumitale învechite, dar mintea dumitale merge direct la ţintă.

  — Mai era o problemă. Doctorul Macallister.

  — Oh, ăsta! E un doctor de femei. Nu ginecolog. Vreau să spun că e unul din doctorii ăia de nervi care-ţi spun să dormi într-o cameră cu