pereţii roşii şi tavanul portocaliu, cu care discuţi despre libidou, ce-o mai fi şi asta, şi care îţi spune să-i dai bătaie. După părerea mea, tipul e niţel şarlatan, dar la femei merge al naibii. Se duc buluc la el. Merge mult în străinătate… Cred că lucrează şi la Paris.

  — Ce-i cu dr. Macallister? Am întrebat uimit. N-am auzit niciodată numele ăsta. Ce amestec are el în povestea asta?

  — Dr. Macallister este unchiul comandantului Challenger, îmi explică Poirot. Îţi aminteşti că ne-a spus că unchiul lui e doctor.

  — Ce chiţibuşar eşti! Am spus. Crezi că el l-a operat pe sir Matthew?

  — Nu e chirurg, spuse Japp.

  — Mie îmi place să-mi bag nasul peste tot, mon ami. Hercule Poirot e un câine bun. Câinele bun adulmecă urma, iar dacă, din păcate, nu e nici o urmă, el adulmecă prin prejur, căutând întotdeauna ceea ce nu miroase a bine. La fel şi Hercule Poirot. Şi adesea – oh, cât de des!

  — Găseşte!

  — Meseria asta a noastră nu-i o meserie plăcută. Nu, nu-i plăcută. Iar a dumitale e mai rea decât a mea. Lucrând neoficial, dumneata lucrezi mai mult pe sub mână.

  — Eu nu mă deghizez, Japp. Niciodată nu m-am deghizat.

  — Nici n-ai putea, spuse Japp. O dată să te vadă omul şi nu te mai uită.

  Poirot se uită la el cam cu îndoială.

  — Mă amuz, prietene, nu mă băga în seamă, spuse Japp. Un pahar de porto? Dacă vrei dumneata…

  Seara se dovedi a fi foarte plăcută. Curând ne pomenirăm în mijlocul amintirilor. Cazul ăsta, cazul ăla, cazul celălalt. Trebuie să mărturisesc că-mi făcea plăcere să vorbesc despre trecut. Fuseseră într-adevăr vremuri bune. Cât de bătrân şi cu experienţă mă simţeam acum!

  Îmi dădeam seama că sărmanul Poirot era depăşit de acest caz. Forţele nu-i mai erau ca altă dată. Aveam sentimentul că o să dea greş, că criminalul care o omorâse pe Maggie Buckley n-o să fie adus niciodată în faţa juraţilor.

  — Curaj, prietene, spuse Poirot bătându-mă pe umăr. Nu e totul pierdut. Te implor, nu mai fi atât de amărât.

  — E-n ordine. Mi-e bine.

  — Şi mie mi-e bine. Şi lui Japp tot aşa.

  — Tuturor ne e bine, declară comic Japp.

  Şi, pe acest ton optimist, ne-am despărţit.

  În dimineaţa următoare ne-am întors la St Loo. Ajungând la hotel, Poirot sună la sanatoriu şi ceru să vorbească cu Nick.

  Brusc, se schimbă la faţă… Aproape că scăpă receptorul.

  — Commment? Ce-i asta? Repetă, te rog.

  Ascultă câteva clipe apoi spuse:

  — Da, da, voi veni îndată.

  Întoarse spre mine o faţă palidă.

  — De ce am plecat, Hastings? Mon Dieu! De ce am plecat?

  — Ce s-a întâmplat?

  — Mademoiselle Nick e grav bolnavă. Otrăvire cu cocaină. Până la urmă a ajuns la ea. Mon Dieu! Mon Dieu! De ce am plecat?

  Capitolul 17.

  Cutia cu ciocolată.

  Tot drumul până la sanatoriu Poirot a mormăit şi a bolborosit de unul singur. Se învinuia neîncetat.

  — Trebuia să fi ştiut, mârâi el. Trebuia să fi ştiut! Şi totuşi, cum puteam şti? Am luat toate măsurile de prevedere. E imposibil… Imposibil! Nimeni nu putea ajunge la ea! Cine mi-a încălcat ordinele?

  La sanatoriu furăm introduşi într-o cămăruţă de la parter unde, la scurt timp, veni dr. Graham. Era epuizat şi alb la faţă.

  — Îşi va reveni, spuse el. Se va face bine. Necazul a fost că nu ştiam câtă substanţă blestemată din aia a ingerat.

  — Ce-a fost?

  — Cocaină.

  — Va trăi?

  — Da, da, va trăi.

  — Dar cum s-a întâmplat? Cum a pătruns la ea? Cui i s-a permis să intre?

  Poirot ţopăia de agitaţie.

  — Nimănui nu i s-a permis să intre.

  — Imposibil.

  — Ăsta e adevărul.

  — Dar atunci…

  — A fost o cutie cu ciocolată.

  — Ah! Sacré. Şi i-am spus să nu mănânce nimic-nimic care vine de afară.

  — N-am ştiut despre asta. E greu să faci o fată să reziste în faţa unei cutii de ciocolată. A mâncat doar una, slavă Domnului.

  — În toate ciocolatele era cocaină?

  — Nu, numai în cele trei din stratul de deasupra. Fata a mâncat numai una.

  — Cum s-a introdus cocaina?

  Foarte simplu. Ciocolata a fost tăiată în două, cocaina amestecată cu umplutura, apoi ciocolata a fost lipită la loc. Treabă de amator.

  Poirot mârâi.

  — Ah! Dacă ştiam… Dacă ştiam! Pot s-o văd pe mademoiselle?

  — Dacă reveniţi după o oră cred că puteţi, spuse doctorul. Adunaţi-vă, monsieur Poirot. N-o să moară.

  Ora următoare am petrecut-o bătând străzile oraşului. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-l încurajez pe Poirot, arătându-i că, la urma urmelor, nu se întâmplase nici o nenorocire.

  Dar el doar clătina din cap şi repeta necontenit.

  — Mi-e frică, Hastings, mi-e frică…

  La un moment dat mă apucă de braţ.

  — Ascultă, prietene. Greşesc. Am greşit total de la început.

  — Vrei să spui că nu banii…

  — Nu, nu, în privinţa asta am dreptate. Oh, da. Dar acele două… E prea simplu… Prea simplu! Totuşi, mai există o soluţie. Da, există ceva!

  Apoi răbufni indignat:

  — Ah! Cette petite! Nu i-am interzis? Nu i-am spus: „Nu te atinge de nimic din afară”? Iar ea m-a nesocotit… pe mine, Hercule Poirot! Nu i-a ajuns că a scăpat de patru ori de la moarte? Trebuia să-şi asume şi al cincilea risc? Ah, c'est inoui!

  În cele din urmă ne-am întors. După o scurtă aşteptare, furăm conduşi la etaj.

  Nick stătea ridicată în pat. Pupilele îi erau larg dilatate. Părea că are febră iar mâinile îi tremurau violent.

  — Iarăşi la treabă,