Poirot fu cu adevărat emoţionat la vederea ei. Îşi drese glasul şi-i luă mâna.

  — Ah, mademoiselle… Mademoiselle!

  — Nu mi-ar fi păsat dacă îmi venea de hac de data asta, spuse ea sfidătoare. M-am săturat de toate… M-am săturat!

  — Pauvre petite!

  — Ceva în mine nu se dă bătut!

  — Asta e spiritul… Competiţia… Trebuie că eşti o învingătoare, mademoiselle.

  — Sanatoriul dumneavoastră n-a fost la urma urmei atât de sigur, spuse Nick.

  — Dacă te supuneai ordinelor, mademoiselle…

  — Fata păru uşor uimită.

  — Dar m-am supus.

  — Nu ţi-am interzis să mănânci tot ce vine din afară?

  — Nici n-am făcut-o.

  — Dar această ciocolată…

  — Oh, asta a fost în ordine. Dumneavoastră mi-aţi trimis-o.

  — Ce spui, mademoiselle?

  — Dumneavoastră mi-aţi trimis-o.

  — Eu? Nici vorbă. N-am făcut aşa ceva.

  — Ba da. În cutie era cartonaşul scris de dumneavoastră.

  — Poftim?

  Nick făcu un gest spasmodic spre masa de lângă pat. Infirmiera se apropie.

  — Doriţi cartonaşul care era în cutie?

  — Da, te rog.

  După câteva clipe infirmiera reveni cu el.

  — Uitaţi-l.

  Şi eu, şi Poirot am tresărit. Căci pe cartonaş, scrise cu înflorituri, se aflau aceleaşi cuvinte pe care Poirot le scrisese la florărie: „Cu complimente de la Hercule Poirot”.

  — Sacré tonnerre!

  — Vedeţi? Spuse acuzator Nick.

  — N-am scris eu asta! Strigă Poirot.

  — Cum?

  — Şi totuşi, murmură Poirot, şi totuşi e scrisul meu.

  — Ştiu. E acelaşi scris ca cel de pe cartonaşul pe care mi l-aţi trimis o data cu garoafele portocalii. Nu m-am îndoit nici o clipă că ciocolata e de la dumneavoastră.

  Poirot clătină din cap.

  — Cum puteai să te îndoieşti? Oh, diavolul! Diavolul isteţ şi crud! Să se gândească la asta! Are geniu omul ăsta, are geniu! „Cu complimente de la Hercule Poirot”. Atât de simplu! Da, dar trebuia să te gândeşti la asta. Iar eu… Eu chiar că nu m-am gândit. Am omis să prevăd mişcarea asta.

  Nick se foi neliniştită.

  — Nu te agita, mademoiselle. N-ai nici o vină… Nici o vină. Eu sunt cel vinovat, nenorocitul de imbecil care sunt! Trebuia să fi prevăzut mişcarea asta. Da, trebuia s-o fi prevăzut.

  Bărbia îi căzu în piept. Era imaginea nenorocirii.

  — Cred că… Spuse infirmiera.

  Se plimba de colo-colo, cu o expresie de dezaprobare pe faţă.

  — Eh? Da, da, voi pleca. Curaj, mademoiselle. Asta e ultima mea greşeală. Mi-e ruşine, sunt dezolat… Am fost dus de nas, păcălit ca un băieţel de şcoală. Dar asta n-o să se mai întâmple. Nu. Îţi promit. Vino, Hastings.

  Primul lucru pe care-l făcu Poirot fu să stea de vorbă cu directoarea sanatoriului. Cum era şi normal, femeia era foarte necăjită de tot ce se întâmplase.

  — Mi se pare incredibil, monsieur Poirot, absolut incredibil, că un lucru ca ăsta s-a putut întâmpla în sanatoriul meu.

  Poirot procedă cu tact. După ce o linişti, începu să-i pună întrebări privitoare la împrejurările în care ajunsese pachetul acolo. Directoarea îi spuse că cel mai nimerit era să-l întrebe pe sanitarul care fusese de gardă la ora aceea.

  Omul cu pricina, pe care-l chema Hood, era un tânăr cu o înfăţişare stupidă dar cinstită, la vreo douăzeci şi doi de ani. Părea nervos şi înspăimântat. Poirot îl calmă.

  — Nu eşti învinuit de nimic, spuse el cu blândeţe. Însă vreau să-mi spui exact când şi cum a ajuns acest pachet.

  Sanitarul păru încurcat.

  — E greu de spus, domnule, roşti el încetişor. O grămadă de lume vine, întreabă şi lasă câte ceva pentru diferite paciente.

  — Infirmiera spune că acesta a sosit aseară, am spus eu. Pe la şase.

  Flăcăul se lumină la faţă.

  — Acum îmi amintesc, domnule. L-a adus un domn.

  — Un domn slab la faţă… Blond?

  — Era blond, dar nu ştiu dacă era slab la faţă.

  — Să-l fi adus Charles Vyse personal? L-am întrebat în şoaptă pe Poirot.

  Uitasem că flăcăul putea să cunoască numele.

  — N-a fost domnul Vyse, spuse el. Îl cunosc. Era un domn mai solid… Arătos… A venit cu o maşină mare:

  — Lazarus! Am exclamat.

  Poirot îmi aruncă o privire de atenţionare şi mi-am regretat ieşirea.

  — A venit într-o maşină mare şi a lăsat acest pachet. Îi era adresat domnişoarei Buckley?

  — Da, domnule.

  — Şi ce-ai făcut cu el?

  — Nu l-am atins, domnule. Infirmiera l-a adus sus.

  — Chiar aşa, dar tot l-ai atins când l-ai luat din mâna domnului respectiv, nu?

  — Asta da, domnule, fireşte că l-am atins când i l-am luat din mână şi l-am pus pe masă.

  — Pe care masă? Arată-mi, te rog.

  Sanitarul ne duse în hol. Uşa de la intrare era deschisă. În hol, lângă ea, se afla o masă lungă, acoperită cu o placă din marmură, pe care se găseau scrisori şi pachete.

  — Tot ce vine e pus aici, domnule. Apoi infirmierele duc lucrurile sus, la paciente.

  — Îţi aminteşti la ce oră fost lăsat pachetul ăsta?

  — Trebuie să fi fost cam cinci şi jumătate sau puţin mai mult. Ştiu că tocmai trecuse poşta, ori ea trece de regulă la cinci şi jumătate. A fost o după-amiază foarte aglomerată, o mulţime de oameni au lăsat flori sau au urcat să vadă pacientele.

  — Mulţumesc. Cred că acum vom merge să vorbim eu infirmiera care a dus sus pachetul.

  Aceasta se dovedi a fi una dintre practicante, o persoană micuţă şi drăgălaşă, moartă după senzaţii tari. Şi-a amintit că dusese pachetul sus când intrase de gardă, la şase.

  — Şase, murmură Poirot. Asta înseamnă că pachetul a rămas pe masa de