— Poftim?

  — Nimic, mademoiselle. Continuă. I-ai adus pachetul domnişoarei Buckley?

  — Da, erau câteva lucruri pentru ea. Pachetul ăsta şi nişte flori… De la domnul şi doamna Croft, parcă. Le-am dus în acelaşi timp. Şi acolo era un pachet care sosise prin poştă… Şi, ce-i ciudat, era tot o cutie cu ciocolată Fuller.

  — Comment? O a doua cutie?

  — Da, asta zic şi eu coincidenţă! Domnişoara Buckely le-a deschis pe amândouă şi a spus: „Oh, ce păcat! N-am voie să mănânc”. Apoi a desfăcut capacele ca să vadă dacă sunt la fel, şi a văzut că în una din cutii era un cartonaş de la dumneavoastră, şi a spus: „Du de aici cutia cealaltă, soră. S-ar putea să le încurc”. Vai, cine s-ar fi gândit la una ca asta! Parcă-i din Edgar Wallace, nu-i aşa?

  Poirot îi reteză vorbăria.

  — Două cutii, spui? De la cine era cealaltă?

  — Nu era nici un nume înăuntru.

  — Şi care era cea care a venit… Care aparent venise de la mine? Cea prin poştă sau cealaltă?

  — Sinceră să fiu, nu-mi amintesc: Să mă duc s-o întreb pe domnişoara Buckley?

  — Dacă eşti atât de drăguţă…

  Fata urcă în fugă.

  — Două cutii, murmură Poirot.

  Infirmiera se întoarse gâfâind.

  — Domnişoara Buckley nu ştie precis. Le-a dezvelit pe amândouă, apoi s-a uitat în ele. Dar cred că nu era cutia venită prin poştă.

  — Eh? Întrebă Poirot, puţin derutat.

  — Cutia de la dumneavoastră era cea care nu sosise prin poştă. Cel puţin aşa crede ea, dar nu e sigură.

  — Diable! Spuse Poirot în timp ce plecam. Nu există nimeni care să fie foarte sigur? În romanele poliţiste, da. Dar în viaţa reală totul e o învălmăşeală. Eu însumi sunt cât de cât sigur de ceva? Nu – de o mie de ori, nu.

  — Lazarus, am spus.

  — Da, asta-i o surpriză, nu?

  — Ai să-i spui ceva despre asta?

  — Categoric. Mă interesează cum o să reacţioneze. Apropo, am putea totodată să exagerăm starea lui mademoiselle. N-ar fi rău să dăm de înţeles că se află în pragul morţii: înţelegi? Ia-ţi o faţă gravă… Da, admirabil. Semeni foarte bine cu un cioclu. C'est tout à fait bien.

  Am avut norocul să-l găsim pe Lazarus. Era aplecat deasupra caroseriei maşinii lui din faţa hotelului.

  Poirot merse direct la el.

  — Ieri după-amiază ai lăsat o cutie cu ciocolată pentru mademoiselle, monsieur Lazarus, începu el fără nici o altă introducere.

  Lazarus păru destul de surprins.

  — Şi?

  — A fost foarte amabil din partea dumitale.

  — De fapt, era de la Freddie, de la doamna Rice. M-a rugat s-o duc eu.

  — Oh! Înţeleg.

  — Am fost cu maşina şi l-am lăsat.

  — Înţeleg.

  Tăcu câteva clipe, apoi întrebă.

  — Unde e doamna Rice?

  — Cred că în holul hotelului.

  Am găsit-o pe Frederica la ceai. Se uită la noi cu o faţă neliniştită:

  — Ce-i cu povestea asta Nick e bolnavă?

  — Este o treabă extrem de misterioasă, madame. Spune-mi, i-ai trimis ieri o cutie cu ciocolată?

  — Da. Cel puţin, ea m-a rugat să-i duc.

  — Ea te-a rugat să-i duci?

  — Da.

  — Dar nimeni n-a fost lăsat să intre la ea. Cum ai vorbit cu ea?

  — Mi-a dat telefon.

  — Ah! Şi ce ţi-a spus?

  — Că ar fi vrut o cutie de un kilogram cu ciocolată Fuller.

  — Ce voce avea… Slabă?

  — Nu, deloc. Foarte puternică. Dar oarecum aparte. La început nu mi-am dat seama că ea vorbea.

  — Până nu ţi-ai spus că ea este?

  — Da.

  — Eşti sigură, madame, că era prietena dumitale?

  Frederica păru şocată.

  — Eu… Eu… Vai, fireşte că era. Cine altcineva putea să fie?

  — E o întrebare interesantă, madame.

  — Doar nu vreţi să spuneţi…

  — Ai putea jura madame, că era glasul prietenei dumitale… Lăsând la o parte ce-a spus?

  — Nu, n-aş putea, spuse încetişor Frederica. N-aş putea. Avea un glas cu totul diferit. M-am gândit că-i din cauza telefonului… Sau poate că fiind bolnavă…

  — Dacă nu ţi-ar fi spus cine era, ai fi recunoscut-o?

  — Nu, nu cred. Cine era monsieur Poirot? Cine era?

  — Asta am de gând să aflu, madame.

  Gravitatea feţei lui îi trezi bănuielile.

  — Nick a… a păţit ceva? Întrebă ea fără suflare.

  Poirot dădu din cap afirmativ.

  — E bolnavă… Bolnavă grav. Ciocolata aceea, madame… Era otrăvită.

  — Ciocolata trimisă de mine? Dar e imposibil – imposibil!

  — Nu e imposibil, madame, din moment ce mademoiselle se află în pragul morţii.

  — Oh, Doamne Dumnezeule! Îşi luă faţa în mâini, apoi şi-o ridică, albă şi schimonosită. Nu înţeleg… Eu nu înţeleg. Cealaltă da, dar nu asta. Nu putea fi otrăvită. Nimeni în afară de mine şi Jim nu s-a atins de cutie. Faceţi o greşeală cumplită, monsieur Poirot.

  — Nu eu am greşit… Chiar dacă în cutie era numele meu.

  Femeia îl privi tâmp.

  — Dacă mademoiselle Nick moare… Spuse el şi făcu un gest ameninţător.

  Frederica scoase un ţipăt înfundat.

  Poirot se întoarse şi, ţinându-mă de braţ, mă trase în camera noastră de zi de la etaj.

  Îşi aruncă pălăria pe masă.

  — Nu înţeleg nimic, absolut nimic! Sunt în beznă. Sunt un copilaş. Cine are de câştigat prin moartea lui mademoiselle? Madame Rice. Cine cumpără ciocolată şi recunoaşte, îndrugând o poveste cu un telefon primit, pe care n-ar înghiţi-o nici un copil? Madame Rice. E prea simplu, prea stupid. Ori ea nu e proastă… Nu.

  — Păi atunci…

  — Dar ea