ia cocaină, Hastings. Sunt convins că ia cocaină. Iar în ciocolata aia era cocaină: Şi ce-a vrut să spună când a spus „Cealaltă da, dar nu asta”? Şi alunecosul monsieur Lazarus… Care e amestecul lui în toate astea? Ce ştie madame Rice? Ştie ea ceva, sunt sigur, dar n-o pot face să vorbească. Nu e din acelea pe care o poţi face să vorbească de frică. Dar ştie ceva, Hastings. E adevărată povestea ei cu telefonul, sau a inventat-o? Dacă e adevărată, al cui glas era? Ţi-o spun, Hastings, suntem în beznă.

  — Întotdeauna după beznă vin zorile, am încercat eu să-l liniştesc.

  Poirot clătină din cap.

  — Şi-apoi, cealaltă cutie – cea care a venit prin poştă. Putem s-o eliminăm? Nu, nu putem, pentru că mademoiselle nu e sigură. Ce supărător!

  Tocmai vroiam să vorbesc, când, mă opri.

  — Nu, nu. Nu mai vreau încă un proverb. Nu pot să suport. Dacă mi-ai fi un bun prieten, un prieten săritor…

  — Da, am spus repede.

  — Du-te, te rog, şi cumpără nişte cărţi de joc.

  M-am holbat la el.

  — Foarte bine, am spus rece.

  Nu puteam decât să bănuiesc că îi trebuia o scuză ca să scape de mine.

  Totuşi, l-am judecat greşit. În seara aceea când, pe la zece, am intrat în camera de zi, l-am găsit pe Poirot construind cu grijă case din cărţi de joc… Şi mi-am amintit!

  Era un vechi obicei de-al lui, care îl ajuta să se calmeze. Îmi zâmbi.

  — Da, ţi-ai adus aminte. E nevoie de precizie ca să pui o carte peste alta, exact acolo unde trebuie, ca să nu se năruiască. Du-te la culcare, Hastings. Lasă-mă aici, cu casele mele. Îmi limpezesc mintea.

  Era cam cinci dimineaţa când am fost trezit. Poirot stătea lângă patul meu. Arăta mulţumit şi fericit.

  — A fost exact cum ai spus, mon ami. Oh, a fost chiar aşa. Mai mult, a fost spirituel!

  M-am chiorât la el, încă buimac de somn.

  — Întotdeauna după beznă vin zorile – asta ai spus. A fost beznă adâncă, iar acum s-a crăpat de ziuă.

  M-am uitat la fereastră. Avea dreptate.

  — Nu, Hastings. În cap! Mintea! Micile celule cenuşii!

  Se opri, apoi spuse liniştit:

  — Înţelegi, Hastings, mademoiselle e moartă.

  — Ce? Am strigat trezindu-mă de-a binelea.

  — Sst! E aşa cum îţi spun. Nu în realitate, bien entendu, dar se poate aranja. Da, timp de douăzeci şi patru de ore, se poate aranja. Aranjez cu doctorul, cu infirmierele. Înţelegi, Hastings? Criminalul a reuşit. A încercat de patru ori şi a eşuat. A cincea oară a reuşit. Iar acum, o să vedem ce va urma… Va fi foarte interesant.

  Capitolul 18.

  Chipul de la fereastră.

  În mintea mea, evenimentele zilei următoare sunt complet înceţoşate. Am avut ghinionul să mă trezesc cu febră. Eram predispus la valurile astea de febră de când suferisem de malarie. În consecinţă, evenimentele din ziua aceea seamănă în mintea mea cu un coşmar, un coşmar cu un Poirot apărând şi dispărând ca un fel de clovn vrăjitor ce apare periodic în arena circului.

  Îmi închipui că savura din plin farsa. Poza lui de disperare uimită era admirabilă. N-aş putea spune cum reuşise să-şi atingă scopul pe care şi-l propusese şi pe care mi-l împărtăşi în zorii acelei zile, dar şi-l atinsese.

  Nu cred să fi fost uşor. Englezilor nu le e caracteristic să mintă la scară mare, şi tocmai asta le cerea Poirot. În primul rând trebuise să-l convingă pe dr. Graham să-i fie părtaş la farsă.

  Dr. Graham o dată convins, urmară directoarea şi o parte a personalului. Şi aici dificultăţile trebuie să fi fost imense. Probabil influenţa doctorului Graham înclinase balanţa.

  Apoi au fost şeful poliţiei şi poliţiştii. Aici, Poirot avusese de înfruntat autorităţile, oficialitatea. Totuşi, până la urmă îi smulse aprobarea colonelului Weston, care însă ţinu să precizeze că nu-şi asumă sub nici o formă responsabilitatea. Poirot şi numai Poirot se făcea responsabil de împrăştierea acestor rapoarte mincinoase. Poirot fu de acord. Atâta timp cât i se permitea să-şi pună planul în aplicare, ar fi fost de acord cu orice.

  Mi-am petrecut majoritatea zilei zăcând într-un fotoliu, cu o pătură pe genunchi. La fiecare două-trei ore, Poirot năvălea înăuntru şi îmi raporta progresele făcute.

  — Comment ça-va, mon ami? Cât te compătimesc! Dar poate că e mai bine aşa. Dumneata nu te pricepi să joci o farsă, aşa cum mă pricep eu. Am dat comandă pentru o coroană… O coroană imensă, splendidă. Crini, prietene, foarte mulţi crini. „Cu regrete profunde. Hercule Poirot.” Ah, ce comedie!

  Plecă din nou.

  — Vin de la o discuţie cu madame Rice, fu următoarea lui informaţie. Foarte corect îmbrăcată, în negru. Sărmana ei prietenă… Ce tragedie! Am suspinat compătimitor. Nick, spunea ea, era atât de veselă, atât de plină de viaţă! Ţi-e imposibil să crezi că a murit. Am aprobat-o. „Asta-i ironia morţii”, am spus „ia pe cine nu trebuie. Pe cei bătrâni şi inutili îi lasă”. Oh, là là! Am suspinat din nou.

  — Te delectezi, am îngânat slab.

  — Du tout. Toate astea fac parte din planul meu. Ca să joci cu succes comedie, trebuie să pui inimă. Ei bine, după convenienţele de rigoare, madame s-a întors la oile noastre. Toată noaptea a stat trează gândindu-se la dulciurile alea. E imposibil… Imposibil. „Madame”, am spus eu, „nu-i imposibil. Poţi să vezi analizele de laborator”. Atunci ea a spus cu glasul nesigur: „Era… Cocaină, spuneţi?” Am confirmat. Iar ea a spus: „Oh Dumnezeule! Nu înţeleg.”

  — Poate că-i adevărat.

  — Înţelege prea bine că e în pericol. E inteligentă. Ţi-am spus-o înainte. Da, e în pericol, şi ştie asta.

  — Şi cu toate astea mi se pare că, pentru prima dată, nu crezi în vinovăţia ei.

  Poirot se încruntă. Agitaţia i se stinse.