class="p1">  — E profund ceea ce spui, Hastings. Nu… Mi se pare că, într-un fel, faptele nu se mai potrivesc. Ce a marcat până acum cel mai mult aceste crime? Subtilitatea, nu? Or aici nu-i pic de subtilitate… Doar cruzime, pur şi simplu. Nu, nu se potriveşte.

  Se aşeză la masă.

  — Voilà, să examinăm faptele. Există trei posibilităţi. Există dulciurile cumpărate de madame Rice şi predate de monsieur Lazarus. Iar în acest caz vinovăţia cade pe unul dintre ei, sau pe amândoi. Telefonul e o pură invenţie. Aceasta este soluţia evidentă, soluţia care îţi sare în ochi. Soluţia 2: Cealaltă cutie cu ciocolată – cea venită prin poştă. Oricine putea s-o fi trimis. Oricare din suspecţii de pe lista noastră de la A la Y. Dar, dacă asta e cutia vinovată, care e poanta cu telefonul? De ce să complice lucrurile cu o a doua cutie?

  Am clătinat moale din cap. Cu o temperatură de 39°, orice complicaţie mi se părea total inutilă şi absurdă.

  — Soluţia 3: Cutia cumpărată de madame a fost înlocuită cu o cutie otrăvită. În acest caz povestea cu telefonul este adevărat şi de înţeles. Madame urma să fie ţapul ispăşitor. Ea urma să scoată castanele din foc. Aşadar, soluţia 3 este cea mai logică… Dar, vai, şi cea mai dificilă. Cum să fii sigur că cutia e înlocuită la momentul potrivit? Sanitarul ar fi putut să ducă cutia la etaj… Existau şanse de o sută la unu ca substituirea să fie împiedicată. Nu, chiar că n-are sens.

  — Decât dacă a fost Lazarus, am spus.

  Poirot se uită la mine.

  — Ai febră, prietene. Creşte, nu-i aşa?

  Am confirmat din cap.

  — Curios cum câteva grade de fierbinţeală pot stimula intelectul. Ai formulat o observaţie de-o simplitate absolută. Atât de simplă încât mie mi-a scăpat. Dar asta ar presupune o stare de lucruri foarte curioasă. Monsieur Lazarus, iubitul lui madame, face tot posibilul s-o vadă condamnată. Asta oferă posibilităţi cu un caracter ciudat, dar complex… Foarte complex.

  Am închis ochii. Mă bucuram că fusesem sclipitor, dar nu vroiam să mă gândesc la nimic complex. Vroiam să mă duc la culcare.

  Poirot continua să vorbească însă nu-l ascultam. Glasul său era vag liniştitor.

  Data următoare când l-am văzut era aproape seară.

  — Micul meu plan a adus averi florăriilor, mă anunţă el. Toată lumea a comandat coroane. Monsieur Croft, monsieur Vyse, camandorul Challenger…

  Ultimul nume mi-a săgetat mintea.

  — Ascultă, Poirot, trebuie să-i spui adevărul. Cred că e distrus de durere, sărmanul. Nu-i corect.

  — Ai avut întotdeauna o afecţiune pentru el, Hastings.

  — Îmi place. E un tip absolut decent. Trebuie să-i împărtăşeşti secretul.

  Poirot clătină din cap.

  — Nu, mon ami. Nu fac excepţii.

  — Doar nu-l bănuieşti că are vreo legătură cu toate astea?

  — Nu fac excepţii.

  — Gândeşte-te cât trebuie să sufere.

  — Dimpotrivă, prefer să mă gândesc la ce surpriză plăcută îi pregătesc. Să crezi că iubita ţi-e moartă… Şi s-o descoperi în viaţă! E o senzaţie unică, formidabilă!

  — Ce diavol încapăţânat eşti! El ar păstra foarte bine secretul.

  — Nu-s atât de sigur.

  — E un om de onoare. Sunt convins.

  — Tocmai asta face mai greu să ţii un secret. Păstrarea unui secret e o artă şi necesită o mulţime de minciuni neaşteptate, şi o mare aptitudine de-a juca şi a gusta comedia. Ar putea simula comandorul Challenger? Dacă e ceea ce spui că este, în mod cert n-ar putea.

  — Atunci, n-ai să-i spui?

  — Refuz categoric să-mi pun în pericol ideea de dragul sentimentalismului. Ne jucăm cu viaţa şi moartea, mon ami. În tot cazul, suferinţa e bună pentru caracter. Mulţi din renumiţii voştrii clerici au spus-o… Chiar şi un episcop, dacă nu mă înşel.

  N-am mai făcut nici o încercare să-i schimb decizia. Mi-am dat seama că era foarte hotărât.

  — N-am să mă schimb pentru cină, murmură el. Sunt un bătrân complet dărâmat. Ăsta e rolul meu, înţelegi. Toată încrederea în mine s-a prăbuşit… Sunt dărâmat. Am dat greş. Abia am să mă ating de mâncare… Am să las farfuria plină. Cred că ăsta e comportamentul adecvat. Am să mănânc în apartamentul meu nişte brioşe şi nişte ecleruri cu ciocolată (aşa zise) pe care am trimis să mi le cumpere de la cofetărie. Et vous?

  — Cred că încă nişte chinină, am spus cu tristeţe.

  — Vai, sărmanul meu Hastings! Curaj, mâine totul va fi bine.

  — Tot ce se poate. Crizele astea durează adesea doar douăzeci şi patru de ore.

  Nu l-am auzit când s-a întors. Trebuie că adormisem.

  Când m-am trezit, stătea la masa de scris. Avea în faţă o foaie mototolită pe care o netezise. Am recunoscut lista de la A la Y.

  — Da, prietene. Am recuperat-o. Acum lucrez la ea dintr-un unghi diferit. Întocmesc o listă de întrebări privitoare la fiecare persoană în parte. Întrebările s-ar putea să nu aibă legătură cu crima… Sunt doar lucruri pe care nu le ştiu, lucruri rămase neexplicate, şi la care caut răspunsul în propriul meu creier.

  — Cât de departe ai ajuns?

  — Am terminat. Vrei să auzi? Te simţi în putere?

  — Da, mă simt mult mai bine.

  — A la bonne heure! Foarte bine, ţi le voi citi. Pe unele, fără îndoială, le vei considera puerile.

  Îşi drese glasul:

  A. Ellen – De ce a rămas în casă şi n-a ieşit să se uite la focurile de artificii? (Neobişnuit, după cum arată limpede mărturia şi mirarea lui mademoiselle). Ce credea sau bănuia că s-ar putea întâmpla? A dat drumul cuiva (lui J. De pildă) în casă? Spune adevărul despre nişa secretă? Dacă există aşa ceva, de ce nu-i în stare să-şi amintească unde e? (Mademoiselle pare foarte convinsă că nu există un. Asemenea loc,