ori ea ar trebui să ştie). Dacă a scornit treaba asta, de ce a scornit-o? Citise scrisorile de dragoste ale lui Michael Seton către mademoiselle, sau surpriza ei la aflarea veştii că mademoiselle Nick era logodită a fost autentică?

  B. Soţul ei – E chiar atât de prost pe cât pare? Este el la curent cu cunoştinţele lui Ellen, oricare ar fi ele, sau nu?

  Este el în vreo privinţă un caz de boală mentală?

  C. Copilul – Plăcerea lui în faţa sângelui este un instinct natural obişnuit la vârsta lui, sau este ceva morbid, morbiditate moştenită de la vreunul din părinţi? A tras vreodată cu un pistol de jucărie?

  D. Cine este domnul Croft?

  — De unde vine cu adevărat? A pus testamentul la poştă după cum jură? Ce motiv putea să aibă să nu-l pună?

  E. Doamna Croft. La fel ca deasupra. Cine sunt domnul şi doamna Croft? Se ascund din vreun motiv… Iar dacă da, care e motivul? Au vreo legătură cu familia Buckley?

  F. Doamna Rice. Era în temă cu logodna dintre Nick şi Michael Seton? A ghicit doar, sau chiar a citit scrisorile schimbate de cei doi? (În acest caz ştie că mademoiselle e moştenitoarea lui Seton). Ştia că ea personal era legatara lui mademoiselle? (E posibil, cred. Probabil că mademoiselle i-a spus-o, adăugând, poate, că n-o să se aleagă cu mare lucru din treaba asta). Există vreun strop de adevăr în spusele comandorului Challenger precum că Lazarus a fost atras de mademoiselle Nick? (Asta ar putea explica o anumită lipsă de cordialitate între cele două prietene care se pare că a apărut în ultimele luni). Cine este „iubitul” menţionat de ea în bilet ca fiind cel ce-i furnizează drogurile? Ar putea fi J? De ce i s-a făcut rău în camera asta? Din cauza a ceva ce s-a spus… Sau ceva ce a văzut? Este adevărată relatarea ei privind convorbirea telefonică în care i s-a cerut să cumpere o cutie cu ciocolată, sau este o minciună deliberată? Ce a vrut să spună prin: „Cealaltă înţeleg – dar nu asta”? Dacă nu e vinovată, ce ştie şi ţine pentru ea?

  Poirot se întrerupse brusc şi-mi spuse:

  — Întrebările astea privitoare la madame Rice sunt aproape infinite. De la început până la sfârşit, femeia asta e o enigmă. Iar asta mă forţează să trag o concluzie. Fie madame Rice e vinovată, fie ştie, sau, să zicem, crede că ştie cine e vinovat. Însă are dreptate? Ştie sau doar bănuieşte? Şi cum ar putea fi făcută să vorbească?

  Oftă.

  G. Domnul Lazarus – Curios, practic nu există nici o întrebare privitoare la el, în afară de cea nemiloasă: El a înlocuit dulciurile otrăvite? În rest, am doar o întrebare, absolut neconcludentă, şi anume: De ce a oferit monsieur Lazarus cincizeci de lire pe un tablou care valora douăzeci?

  — A vrut să-i facă un bine lui Nick, am sugerat.

  — N-ar fi făcut-o în felul acesta. E negustor. Nu cumpără ca să vândă în pierdere. Dacă vroia să fie amabil cu ea putea să-i împrumute bani ca persoană particulară.

  — Oricum, n-are legătură cu crima.

  — Nu, e drept… Totuşi, aş vrea să ştiu. Studiez psihologia, înţelegi dumneata. Am ajuns acum la H.

  H. Comandorul Challenger. De ce i-a spus mademoiselle Nick că era logodită cu altcineva? De ce a trebuit să-i spună asta? N-a spus-o nimănui altcuiva. A cerut-o el în căsătorie? În ce relaţii este cu unchiul său?

  — Unchiul său, Poirot?

  — Da, doctorul. Personajul acela destul de dubios. A sosit la amiralitate vreo veste privind moartea lui Michael Seton înainte de a fi făcută publică?

  — Nu prea văd încotro baţi, Poirot. Chiar dacă Challenger a ştiut dinainte de moartea lui Seton, treaba asta nu ne duce nicăieri. Nu-i dă absolut nici un motiv să omoare persoana iubită.

  — Perfect de acord. E cu totul rezonabil ceea ce ai spus. Însă astea sunt doar nişte lucruri pe care mi-ar plăcea să le ştiu. Înţelegi, sunt câinele care adulmecă după lucruri nu prea plăcute!

  I. Monsieur Vyse – De ce a spus ce a spus despre devotamentul fanatic al verişoarei lui faţă de End House? Ce motiv putea să aibă ca să spună asta? A primit, sau n-a primit testamentul? Este el în realitate un om cinstit, sau nu-i cinstit?

  Iar acum J – Eh bien, J este ce spuneam înainte – un uriaş semn de întrebare. Există o astfel de persoană, sau nu există… Mon Dieu! Prietene, ce ai?

  Sărisem ca ars din fotoliu. I-am arătat cu mâna tremurândă fereastra.

  — Un chip, Poirot! Am strigat. O faţă lipită de geam. O faţă înfiorătoare! Acum s-a dus… Dar, am văzut-o.

  Poirot se duse la fereastră şi o deschise. Se aplecă în afară.

  — Nu e nimeni, spuse el gânditor. Eşti sigur că n-a fost o închipuire, Hastings?

  — Absolut sigur. Era un chip oribil.

  — Există balconul, fireşte. Oricine putea să ajungă foarte uşor în el dacă vroia să audă ce vorbim. Când spui o faţă înfiorătoare, ce înţelegi prin asta, Hastings?

  — Un chip alb, holbat, nu prea omenesc.

  — Mon ami, asta-i din cauza febrei. Un chip, da. O faţă neplăcută, da. Dar un chip nu prea omenesc – nu. Ce ai văzut dumneata este efectul lipirii prea apăsate a feţei de geam la care s-a adăugat şocul de a o vedea acolo.

  — Era o faţă înfiorătoare, am repetat cu încăpăţânare.

  — Nu era faţa cuiva cunoscut?

  — Nu, deloc.

  — Hm… Totuşi, s-ar putea să fi fost! Mă îndoiesc că în împrejurările date ai recunoaşte-o. Mă întreb acum… Da, tare mă întreb…

  Îşi adună cu grijă hârtiile.

  — Cel puţin un lucru e bun. Dacă stăpânul feţei a tras cu urechea la discuţia noastră, ei bine, noi n-am pomenit că mademoiselle Nick e