— În tot cazul, rezultatul acestei… Strălucite capodopere a dumitale e uşor dezamăgitor până în prezent. Nick e moartă, şi nu s-a petrecut nimic şocant!

  — Nici nu m-am aşteptat să se întâmple încă. Douăzeci şi patru de ore, am spus. Dacă nu mă înşel.- Mon ami, mâine se va ivi cu siguranţă ceva. Altfel… Altfel am greşit de la început până la sfârşit. E vorba de poştă, înţelegi dumneata. Îmi pun speranţă în poşta de mâine.

  Dimineaţă m-am trezit slăbit dar fără febră. În plus, eram flămând. Am luat micul dejun cu Poirot în camera noastră de zi.

  — Ei bine? Am întrebat maliţios în timp ce-şi sorta scrisorile. A făcut poşta ce te aşteptai să facă?

  Poirot, care tocmai desfăcuse două plicuri ce conţineau note de plată, nu răspunse. M-am gândit că arată cam abătut, şi nu ţanţoş ca de obicei.

  Mi-am deschis şi eu corespondenţa. Prima scrisoare era o invitaţie la o întâlnire spiritistă.

  — Dacă dăm greş cu toate, trebuie să mergem la spiritişti, am spus. Adesea mă întreb de ce nu se fac mai multe încercări de genul ăsta. Spiritul victimei se întoarce şi spune numele criminalului. Asta ar putea fi o dovadă.

  — Nu prea ne-ar ajuta, spuse absent Poirot. Mă îndoiesc că Maggie Buckley a ştiut ce mână a doborât-o. Chiar de-ar putea vorbi, n-ar avea să ne spună mare lucru. Tiens! Asta-i ciudat.

  — Ce e?

  — Vorbeşti despre morţi care ar putea vorbi, iar în acest moment eu deschid această scrisoare.

  O răsuci spre mine. Era de la doamna Buckley şi suna aşa:

  Langley Rectory.

  Dragă Monsieur Poirot, Întorcându-mă, aici am găsit o scrisoare scrisă de sărmana, mea copilă după ce a ajuns la St Loo. Mă tem că nu conţine nimic care să vă intereseze, totuşi m-am gândit că poate aţi dori s-o vedeţi.

  Vă mulţumesc pentru amabilitate, A dumneavoastră sinceră, Jean Buckley”.

  Conţinutul îmi aduse un nod în gât. Era atât de banal şi atât de neatins de umbra tragediei!

  Dragă mama, Am ajuns cu bine. A fast o călătorie foarte confortabilă. Tot drumul până la Exeter n-am fost decât două persoane în vagon.

  Aici e o vreme încântătoare. Nick pare în formă şi veselă – niţel cam neliniştită poate, dar nu înţeleg de ce a telegrafiat după mine în felul în care a făcut-o. Putea să fie foarte bine şi marţi.

  Deocamdată, atât. Urmează să luăm ceaiul cu nişte vecini. Sunt australieni şi au închiriat căsuţa portarului. Nick spune că sunt amabili dar cam plicticoşi. Doamna Rice şi domnul Lazarus vin să stea aici. El e negustor de artă. Am să pun asta în cutia poştală de lângă poartă astfel încât să prindă poşta. Îţi voi scrie mâine.

  A ta fiică iubitoare, Maggie.

  P. S. Nick spune că telegrama ei are un motiv. O să mi-l spună după ceai. Este foarte ciudată şi tresare mereu”

  — Glasul morţilor, rosti liniştit Poirot. Iar el nu ne spune nimic.

  — Cutia de lângă poartă, am spus prosteşte. Acolo a spus şi Croft că a pus testamentul.

  — Aşa a spus… Da.

  — Nu mai e nimic interesant printre scrisorile dumitale?

  — Nimic, Hastings, sunt tare nefericit. Sunt în beznă. Tot în beznă. Nu înţeleg nimic.

  În acel moment sună telefonul. Răspunse Poirot.

  Am văzut cum se schimbă pe loc la faţă. Deşi purtarea îi era rezervată, n-a putut să-şi ascundă emoţia puternică din privire.

  N-am reuşit să înţeleg nimic din discuţia de la telefon, deoarece Poirot vorbea foarte vag.

  La un moment dat rosti: Très bien. Je vous remercie, puse receptorul în furcă şi veni spre mine. Ochii îi străluceau de emoţie.

  — Ce ţi-am spus, mon ami? Lucrurile au început să se pună în mişcare.

  — Cine a fost la telefon?

  — Monsieur Charles Vyse. M-a informat că azi a primit prin poştă un testament semnat de verişoara lui, domnişoara Buckley, şi datat 25 februarie.

  — Ce? Testamentul?

  — Évidemment.

  — A apărut?

  — Exact la momentul potrivit, n'est-ce-pas?

  — Crezi că spune adevărul?

  — Sau cred că testamentul a fost tot timpul la el? Asta ai vrut să mă întrebi, nu? Ei bine, e niţel curios. Un lucru însă e sigur; ţi-am spus că dacă mademoiselle Nick este considerată moartă o să avem nişte evenimente şi… Iată-le!

  — Extraordinar! Ai avut dreptate. Presupun că ăsta e testamentul care o face pe Frederica Rice legatară, nu?

  — Monsieur Vyse nu mi-a spus nimic despre conţinutul testamentului. A fost mult prea corect. Dar avem prea puţine motive să nu credem că e vorba de acelaşi testament. Conform spuselor lui, Ellen şi soţul ei au semnat ca martori.

  — Aşa că ne-am întors la vechea problemă. Frederica Rice.

  — Enigma!

  — Frederica Rice, am îngânat. E un nume drăguţ.

  — Mai drăguţ decât cel pe care îl folosesc prietenii ei. Freddie, se strâmbă, ce n'est pas joli pentru o tânără doamnă.

  — Nu exista multe prescurtări de la Frederica, am spus. Nu e ca Margaret unde poţi găsi o mulţime de diminutive – Maggie, Margot, Madge, Peggie…

  — Adevărat. Ei bine, Hastings, eşti fericit? Lucrurile au început să se pună în mişcare. Te bucuri?

  — Da, fireşte. Spune-mi, te aşteptai la povestea asta?

  — Nu… Nu chiar. Nu aveam nimic precis în minte. Tot ce-mi spuneam era că, dat fiind un anumit rezultat, cauzele care au condus la acel rezultat trebuie să iasă la iveală.

  — Da, am spus cu respect.

  — Ce vroiam să spun înainte de a suna telefonul? Ah, da, scrisoarea asta de la mademoiselle Maggie. Vroiam să mă mai uit o dată la ea. Nu ştiu de ce, dar ceva mi s-a părut curios.