O parcurse în tăcere. Mă mişcăm prin cameră, privind pe fereastră iahturile care se întreceau pe mare.

  O exclamaţie bruscă m-a făcut să tresar. M-am întors. Poirot îşi ţinea capul în mâini şi umbla de colo-colo ca şi cum era cuprins de-o mare durere.

  — Oh! Gemu el. Am fost orb… Orb!

  — Ce s-a întâmplat?

  — Complex, am spus? Complicat? Mais non. Extrem de simplu, cum nu se poate mai simplu. Iar nenorocitul de mine n-am văzut nimic – nimic!

  — Doamne Sfinte Poirot, cum de te-ai luminat aşa, dintr-o dată?

  — Stai… Nu vorbi! Trebuie să-mi aranjez ideile. Să le rearanjez în lumina acestei descoperiri atât de formidabile.

  Apucă lista cu întrebările şi le parcurse în tăcere, mişcându-şi repede buzele. De câteva ori dădu din cap cu tărie.

  Apoi o, puse jos, se lăsă pe speteaza scaunului şi închise ochii. După un timp, m-am gândit că adormise.

  Brusc, oftă şi deschise ochii.

  — Desigur! Spuse el. Totul se leagă! Toate lucrurile care mă nedumireau, toate lucrurile care mi se păreau puţin nefireşti se leagă. Îşi au toate locul lor.

  — Vrei să spui că… Ştii totul?

  — Aproape tot. Tot ce e important. În unele privinţe, deducţiile mele au fost corecte. În altele, ruşinos de departe de adevăr. Dar totul e limpede. Am să trimit azi o telegramă în care am să pun două întrebări… Dar ştiu deja răspunsul… Îl ştiu aici! Îşi atinse fruntea.

  — Şi când primeşti răspunsul?

  Sări în picioare.

  — Îţi aminteşti, prietene, că mademoiselle Nick ne-a spus că vroia să pună în scenă o piesă la End House? Diseară, noi punem în scenă o piesă la End House. Dar va fi o piesă regizată de Hercule Poirot. Mademoiselle Nick va avea un rol în ea. Rânji. Înţelegi, Hastings, în piesa asta va exista o stafie. Da, o stafie. End House n-a văzut niciodată o stafie. O va vedea la noapte. Nu, nu mă întreba nimic. La noapte ne vom regiza comedia… Şi vom dezvălui adevărul. Acum, însă, am multă treabă… Multă treabă.

  Ieşi grăbit din cameră.

  Capitolul 19.

  Poirot regizează o piesă.

  În seara aceea, la End House, s-a întâlnit o adunare curioasă.

  Pe Poirot abia dacă-l văzusem toată ziua. Ieşise să ia cina în oraş, însă îmi lăsase un mesaj în care îmi cerea să fiu la End House la ora nouă. Ţinuta de seară nu era necesară, adăugase el.

  Toată treaba era ca un vis destul de caraghios.

  Când am ajuns, am fost condus în sufragerie şi, uitându-mă în jur, mi-am dat seama că toate persoanele de pe lista lui Poirot, de la A la I, erau prezente. (J era din oficiu exclus ca „neexistând o astfel de persoană”).

  Chiar şi doamna Croft era acolo, într-un fel de cărucior de invalid. Îmi zâmbi în semn de salut.

  — Asta-i o surpriză, nu-i aşa? Spuse ea veselă. Trebuie să spun că pentru mine înseamnă o schimbare. Cred că am să încerc să ies din când în când din casă. Totul e ideea lui monsieur Poirot. Veniţi şi luaţi loc lângă mine, căpitane Hastings. Simt întrucâtva că e o afacere destul de grotească… Dar domnul Vyse a insistat în mod deosebit.

  — Domnul Vyse? Am întrebat surprins.

  Charles Vyse stătea lângă poliţa căminului. Lângă el, Poirot îi spunea ceva pe ton jos dar însufleţit.

  M-am uitat prin cameră. Da, eram cu toţii acolo. Ellen stătea pe un scaun chiar lângă uşă. Pe un alt scaun, stând drept şi respirând greu, era soţul ei. Copilul, Alfred, se foia stânjenit între tatăl şi mama lui.

  Ceilalţi stăteau în jurul mesei. Frederica, îmbrăcată în negru, Lazarus lângă ea, George Challenger şi Croft de partea cealaltă a mesei. Eu stăteam puţin la distanţă de masă, lângă doamna Croft. Cu o ultimă înclinare din cap Charles Vyse luă loc în capul mesei, iar Poirot se strecură pe un scaun de lângă Lazarus.

  Era limpede că regizorul, cum îşi spuse bombastic Poirot, nu-şi propusese să joace un rol proeminent în piesă. Se părea că cel care avea să conducă dezbaterile era Charles Vyse. Mă întrebam ce surpriză îi rezervase Poirot.

  Tânărul avocat îşi drese glasul şi se ridică. Arăta exact ca de obicei – impasibil şi formal.

  — Întrunirea din această seară e neconvenţională, spuse el. Însă circumstanţele sunt cu totul deosebite. Mă refer, desigur, la circumstanţele legate de moartea verişoarei mele, domnişoara Buckley. Se va face, fireşte, o autopsie… Dar se pare că nu există nici un dubiu că a murit prin otrăvire, şi că otrava i-a fost administrată cu intenţia de a o ucide. Asta este treaba poliţiei şi n-am să intru în ea. Sunt sigur că poliţia ar prefera să n-o fac… În mod obişnuit, testamentul unei persoane decedate este citit după înmormântare, dar, de accord cu monsieur Poirot, şi la dorinţa lui expresă, vă propun să-i dau citire înainte de a avea loc înmormântarea. De fapt, vă propun să vi-l citesc aici şi acum. Asta este motivul pentru care aţi fost invitaţi cu toţii. După cum spuneam, circumstanţele sunt neobişnuite şi justifică o îndepărtare de la procedură. Însuşi testamentul mi-a parvenit într-un mod oarecum neobişnuit. Deşi e datat februarie, a ajuns la mine prin poştă azi dimineaţă. Totuşi, nu încape îndoială că e scrisul verişoarei mele, n-am nici un dubiu în privinţa asta, şi cu toate că este un document extrem de neformal, este atestat în mod corespunzător.

  Se opri şi îşi drese încă o dată glasul.

  Toţi ochii erau aţintiţi pe faţa lui.

  Deschise un plic lung şi îi scoase conţinutul. După cum am putut vedea, era o foaie obişnuită pentru însemnări şi avea ceva scris pe ea.

  — Este foarte scurt, spuse Vyse. Făcu pauza corespunzătoare, apoi începu să citească: „Acestea sunt ultimele dorinţe şi ultimul testament