al Magdalei Buckley. Dispun ca toate cheltuielile cu înmormântarea mea să fie plătite şi îl numesc ca executor pe vărul meu Charles Vyse. Las tot ce posed lui Mildred Croft, în semn de mulţumire pentru serviciile făcute de ea tatălui meu, Philip Buckley, servicii care n-au fost niciodată răsplătite.

  Semnat – Magdala Buckley.

  Martori – Ellen Wilson.

  William Wilson.”

  Eram năuc! La fel cred că erau şi toţi ceilalţi. Doar doamna Croft dădea din cap cu înţelegere.

  — E adevărat, spuse ea liniştită. Nu că am intenţionat vreodată să fac caz de asta. Philip Buckley a fost în Australia, şi dacă n-aş fi fost eu… Ei bine, n-am să intru în amănunte. A fost un secret şi e mai bine să rămână aşa. Totuşi, ea ştia de asta. Nick, adică. Trebuie că i-a spus tatăl ei. Am venit aici pentru că vroiam să vedem acest loc. Întotdeauna am fost curioasă cum arată această End House de care tot vorbea Philip Buckley. Iar draga de fată ştia şi nu ştia ce să ne mai facă. Vroia să venim să locuim cu ea. Dar noi n-am vrut. Aşa că a insistat să luăm căsuţa portarului, fără să plătim un ban chirie. Fireşte, noi am spus că plătim, nici nu încăpea vorbă de asta, dar ea ne-a dat banii înapoi. Iar acum – asta! Ei bine, dacă mai spune cineva că nu există recunoştinţă pe lume, eu îi spun că se înşeală! Uite dovada!

  Domnea o tăcere încărcată de uimire. Poirot se uită la Vyse.

  — Aveai idee de asta?

  Vyse clătină din cap.

  — Ştiam că Philip a fost în Australia. Dar n-am auzit niciodată vreun zvon despre vreun scandal acolo.

  Femeia clătină din cap.

  — Nu, de la mine nu veţi afla o vorbă. N-am spus niciodată o vorbă şi nici n-am să spun. Voi duce secretul cu mine în mormânt.

  Vyse nu spuse nimic. Stătea liniştit, bătând uşor cu creionul în masă.

  Poirot se aplecă înainte.

  — Presupun că dumneata, ca rudă directă, ai putea contesta testamentul, monsieur Vyse, nu-i aşa? Am înţeles că acum e vorba de o avere imensă care nu exista la ora la care a fost făcut testamentul.

  Vyse îl privi cu răceală.

  — Testamentul e perfect valabil. Nici nu-mi trece prin cap să contest dreptul verişoarei mele de a dispune după plac de averea ei.

  — Sunteţi un om cinstit, spuse doamna Croft. Voi avea grijă să nu fiţi în pierdere.

  Charles se cambră niţel în faţa acestei remarci bine intenţionate dar uşor stânjenitoare.

  — Ei bine, mamă, asta da surpriză! Spuse domnul Croft cu un elan pe care nu şi-l putu reţine. Nick nu mi-a spus şi mie ce avea de gând.

  — Draga de ea, murmură doamna Croft ducându-şi batistă la ochi. Aş vrea să ne poată vedea acum. Poate o şi face… Cine ştie?

  — Poate, o aprobă Poirot.

  Brusc, păru să-i vină o idee. Se uită în jur.

  — Am o idee! Suntem cu toţii în jurul mesei. Hai să ţinem o séance.

  — O şedinţă de spiritism? Întrebă doamna Croft, oarecum şocată.

  Dar…

  — Ba da, ba da, va fi cât se poate de interesant. Hastings are puteri de medium. (De ce tocmai eu? M-am gândit). Să primim un mesaj de pe lumea cealaltă… Asta-i o ocazie unică! Condiţiile sunt propice, o simt. Şi tu simţi acelaşi lucru Hastings, nu?

  — Da, am spus cu convingere, intrând în joc.

  — Bun. Ştiam. Repede, lumina.

  În clipa următoare se ridică şi stinse lumina. Toată treaba se petrecu atât de repede încât nimeni nu avu energia de a protesta, cum poate ar fi vrut. De fapt cred că încă mai erau zăpăciţi din pricina testamentului.

  Camera nu se afla complet în întuneric. Fiind o noapte fierbinte, ferestrele erau larg deschise şi prin ele pătrundea o lumină slabă. După câteva clipe, am fost în stare să disting contururile mobilei. Mă întrebam ce se aştepta de la mine să fac şi îl blestemam pe Poirot că nu mă instruise în prealabil.

  Oricum, am închis ochii şi am început să respir destul de hârâit.

  La un moment dat Poirot se ridică şi veni în vârful picioarelor lângă scaunul meu, apoi, întorcându-se la locul său, şopti:

  — Da, e deja în transă. În curând… Lucrurile vor începe să se petreacă.

  Statul acela în întuneric, aşteptarea, aveau ceva apăsător, de nesuportat. Ştiam că toţi eram cu nervii încordaţi la maxim şi că tocmai ăsta era şi scopul. Totuşi, nu aveam nici cea mai mică idee despre ce urma să se întâmple. Dacă ştiam ceva în mod cert, era că nimeni nu ştia.

  În pofida tuturor acestora, îmi simţeam inima-n gât şi am văzut cum uşa sufrageriei se deschide uşor.

  Se deschidea atât de uşor, fără absolut nici un zgomot (cred că balamalele fuseseră bine unse) încât efectul a fost cumplit. Se deschise încet, şi preţ de câteva clipe, asta fu tot. O dată cu deschiderea ei, o pală de aer rece păru să pătrundă în cameră. Îmi închipui că asta se datora curentului făcut de fereastra deschisă, dar am simţit-o ca pe fiorul de gheaţă descris în toate poveştile cu stafii pe care le-am citit.

  Şi atunci am văzut-o cu toţii! În pragul uşii stătea o siluetă albă, ceţoasă. Nick Buckley…

  Înainta încet şi fără zgomot, un fel de plutire eterică ce crea impresia unei făpturi nepământeşti…

  Mi-am dat seama ce actriţă pierduse lumea. Nick dorise să joace un rol la End House. Acum îl juca, şi eram ferm convins că-i mergea la suflet. Îl juca perfect.

  Înainta plutind… Şi, atunci, tăcerea fu ruptă.

  Din scaunul de invalid de lângă mine se auzi un strigăt bolborosit. Domnul Croft scoase un fel de gâlgâit. Challenger o înjurătură. Charles Vyse îşi trase scaunul înapoi. Lazarus se aplecă în