Şi atunci un ţipăt zgudui încăperea. Ellen sări de pe scaun.

  — E ea! Ţipă ea. S-a întors. Merge! E ea! E ea!

  Şi atunci, cu un clic, lumina se aprinse.

  L-am văzut pe Poirot lângă comutator, zâmbind. Nick stătea în mijlocul camerei, în valurile ei albe.

  Cea care vorbi prima fu Frederica. Întinse o mână neîncrezătoare… Îşi atinse prietena.

  — Nick, eşti… Eşti reală! Spuse ea, aproape în şoaptă.

  Nick râse. Înaintă.

  — Da, spuse ea. Sunt destul de reală. Îţi mulţumesc foarte mult pentru ce ai făcut pentru tatăl meu, doamnă Croft, dar mă tem că nu te vei putea bucura încă de acest testament.

  — Oh, Doamne! Icni doamna Croft. Oh, Doamne! Se foi în scaun. Du-mă de aici, Bert. Du-mă de aici. Vai, totul a fost o glumă… N-a fost decât o glumă.

  — O glumă sinistră, spuse Nick.

  Uşa se deschisese din nou şi un bărbat intrase atât de încet încât nu-l auzisem. Spre mirarea mea, am văzut că era Japp. Schimbă o privire rapidă cu Poirot, ca şi cum ar fi vrut să se convingă de ceva. Apoi se lumină la faţă şi înaintă spre silueta agitată din scaunul de invalid.

  — Ia te uită! Spuse el. Ce văd? O veche prietenă! Milly Merton în persoană! Şi tot cu vechile sale trucuri, draga mea.

  Se întoarse uitându-se la cei din jur, neluând în seamă protestele ascuţite ale doamnei Croft.

  — Cea mai isteaţă falsificatoare care ne-a trecut prin mână, Milly Merton asta. Ştiam că maşina cu care o şterseseră a avut un accident. Nici chiar coloana rănită n-a făcut-o să renunţe la trucurile ei. Milly e o artistă, da!

  — Testamentul ăsta e un fals? Întrebă Vyse pe un ton uimit.

  — Fireşte că e un fals, spuse dispreţuitoare Nick. Doar nu credeţi c-am putut să fac o aşa prostie! Ţi-am lăsat ţie, Charles, End House, iar restul Fredericăi.

  În timp ce vorbea se duse lângă prietena ei, şi, chiar în acel moment, s-a întâmplat!

  Fulgerul unei flăcări dinspre uşa de la terasă şi şuieratul unui glonte. Apoi altul şi zgomotul unui geamăt şi al unei căderi afară.

  Iar Frederica în picioare, cu o dâră subţire de sânge curgându-i în jos pe braţ…

  Capitolul 20.

Totul a fost atât de neaşteptat încât nimeni n-a ştiut ce se întâmplă.

  Apoi, cu o exclamaţie puternică, Poirot se repezi la uşă. Challanger îl urmă.

  Un moment mai târziu reapărură, cărând trupul moale al unui bărbat. După ce l-am pus cu grijă într-un fotoliu mare de piele şi am putut să-i văd chipul, am scos un strigăt.

  Chipul… Chipul de la fereastră…

  Era bărbatul care se uitase la noi în cameră seara precedentă. L-am recunoscut pe loc. Mi-am dat seama că exagerasem când spusesem că nu prea arăta a om.

  Totuşi, faţa aceea avea ceva ce-mi justifica impresia. Era o faţă rătăcită… Faţa cuiva care pierduse legătura cu umanitatea.

  Albă, slabă, descompusă, semănând mai degrabă a mască. Din partea de jos se scurgea un şuvoi de sânge.

  Frederica veni încet în faţă.

  Poirot o interceptă.

  — Eşti rănită, madame?

  Femeia clătină din cap.

  — Glontele mi-a zgârâiat umărul, atâta tot.

  Îl dădu la o parte cu un gest blând şi se aplecă.

  Bărbatul deschise ochii şi o văzu privindu-l.

  — Sper că de data asta ţi-am făcut-o, spuse el cu un mârâit răutăcios, apoi, cu glasul brusc schimbat, semănând cu al unui copil, rosti: Oh, Freddie, n-am vrut asta! N-am vrut. Ai fost întotdeauna atât de cumsecade cu mine…

  — E în ordine…

  Îngenunche lângă el.

  — N-am vrut…

  Capul îi căzu. Fraza rămase neterminată.

  Frederica îşi ridică privirea spre Poirot.

  — Da, madame, e mort, spuse acesta cu blândeţe.

  Frederica se ridică şi rămase uitându-se în jos la cadavru. Îi atinse fruntea, cu milă parcă. Apoi oftă şi se întoarse spre noi.

  — Era soţul meu, spuse ea liniştită.

  — J., am murmurat.

  Poirot îmi prinse remarca şi aprobă repede din cap.

  — Da, spuse el moale. Mereu am simţit că există un J. Am spus-o de la început, nu-i aşa?

  — Era soţul meu, repetă Frederica. Glasul îi era cumplit de obosit. Se lăsă să cadă în scaunul adus de Lazarus. Abia acum pot să vă spun totul… Era… Complet decăzut. Era dependent de droguri. El m-a învăţat să iau droguri. Lupt împotriva acestui obicei de când l-am părăsit. Cred că, în sfârşit, sunt aproape lecuită. Dar a fost greu. Oh, îngrozitor de greu! Nimeni nu ştie cât de greu!… Niciodată n-am putut scăpa de el. Mereu se întorcea şi-mi cerea bani… Ameninţându-mă. Un fel de şantaj. Dacă nu-i dădeam bani, avea să se împuşte. Aşa mă ameninţa, mereu. Apoi a început să mă ameninţe că mă împuşcă. Nu era responsabil. Era nebun… Presupun că el a împuşcat-o pe Maggie Buckley. Fireşte, n-a vrut s-o împuşte pe ea. Trebuie să fi crezut că eram eu… Ar fi trebuit să spun, presupun. Dar, la urma urmelor, nu eram sigură. Iar celelalte accidente ciudate ale lui Nick m-am făcut să mă gândesc că, poate, n-a fost el, totuşi. Putea să fie cu totul altcineva… Iar atunci, într-o zi, am văzut pe masa lui monsieur Poirot un colţ de hârtie cu scrisul lui. Era un fragment dintr-o scrisoare pe care mi-o trimisese mie. Atunci am ştiut că monsieur Poirot era pe urmele lui. De atunci am considerat că-i doar o problemă de timp… Dar nu înţeleg povestea cu ciocolata. El nu avea de ce să vrea s-o otrăvească pe Nick. Şi, oricum, nu văd cum ar fi putut avea vreo legătură cu asta. M-am tot gândit şi m-am tot întrebat.

  Îşi duse ambele mâini la faţă, apoi le