când luau obiecte de pe masă braţele lor se împleteau parcă în treacăt. Surâdea mereu, cu buzele umede, cu ochii vioi, mari, strălucitori, cu toată faţa înmuiată viu, minunat încadrată de acel turban alb.

  M-am uitat furios la el, m-a privit dispreţuitoarare, în timp ce el îi aşeza eşarfa de batic pe umeri, pretext ca să-i cuprindă uşor în podul palmelor. Am băut iar, până când n-a mai fost nimic în sticle, şi am cerut altele. Urmăream aşa de hotărât ce se petrecea la masa aceea, că toţi de la noi văzuseră că nu mai e glumă şi mă priveau tăcuţi, cu destulă nedumerire şi aşteptare.

  Doamna T. Era viu ameţită; când însă deputatul a voit să-i dea să bea din paharul lui, nu m-am mai putut stăpâni, şi cam împleticindu-mă, m-am dus acolo, am bătut cu pumnul în masă, strigând indignat:

  — Doamnă, eşti o neruşinată.

  S-a ridicat în picioare cu faţa puţin lungită de uimire, cu ochii mari… De-abia mai respira… Îşi frământa degetele lungi, parcă puţin uscate, vii.

  — Cine eşti dumneata? Ce vrei? Parcă m-ar fi pălmuit.

  — Cine sunt? Ce vreau?… Ai uitat când frământam cu dumneata droturile divanului meu? (Şi stăm gata să lovesc în oricine.)

  Toată grădina încremenise… Multă lume se sculase în picioare… Cei trei însă nu mişcau niciunul, reputaţia mea de boxeur şi bun scrimeur îi îngheţase pe scaune… Doamna T. A închis ochii şi toate trăsăturile feţei i s-au frânt, doar dunga uşoară dintre sprâncene s-a înălţat… Avea gura îndurerată, întredeschisă… De i se vedeau puţin dinţii frumoşi de deasupra. Pe urmă a deschis ochii, plini de lumină, lichizi, înlăcrimaţi. Atunci s-a sculat de la o masă un tip de lăutar sau doctor, aşa ceva, cu mustaţa de plotonier, cu manşete scrobite ca două burlane, pe, care nu-l mai văzusem niciodată, sa oprit în faţa mea, m-a privit în ochi, aprig, şi mi-a spus şuierat, tare, ameninţându-mă cu arătătorul:

  — Domnule, eşti un gujat… Şi, dacă n-ai fi beat, te-aş pălmui.

  Am vrut să ridic mâna… Mi-era moale… Am vrut să înjur, dar i-am întâlnit ochii, am început să-mi plimb limba uscată peste buzele arse, nu puteam articula o vorbă… Se aşezase iar jos, când m-am dezmeticit puţin şi am făcut doi paşi până la masa lui, bâlbâindu-mă:

  — Te rog… Să-mi dai adresa dumitale. M-a privit cu acelaşi aer de matador:

  — Vila Victoria… Tekirghiol-sat.

  Doamna T. S-a sculat de la masă şi fără să privească pe nimeni, cu ochii duşi, a dat bună seara şi, împreună cu doamna bătrână, s-a urcat în hotel.

  A doua zi, duminică, Mărginoiu şi Costescu s-au dus cu maşina mea şi i-au cerut să constituie cartelul… Au luat apoi contact cu un căpitan de infanterie şi un profesor de liceu. Au căzut de acord asupra pistolului şi toată după-amiaza Mărginoiu a cutreierat Constanţa ca să găsească arme. S-au întâlnit din nou şi au convenit să se amâne o zi ieşirea pe teren, iar Mărginoiu s-a dus seara la Bucureşti de unde a adus pistoale. Miercuri, după ce am încercat vreo două terenuri, fiindcă întâlneam mereu oameni, la muncă, pe ogoare, urmându-ne în două maşini, am luat-o pe după „Hotelul Băilor”, în sus, ocolind în faţa bisericii la dreapta, apoi pe un drum de care, în marginea unei tarlale de porumb… Am ieşit într-o câmpie de la capătul lacului. Am schimbat trei focuri, eu trăgând în sus şi cred că la fel a făcut şi Ladima.

  Mărginoiu mi-a mărturisit mai târziu că a doua zi doamna T. I-a cerut stăruitor o întrevedere şi i-a spus că acest duel nu trebuie să aibă loc… Pe urmă, când el i-a explicat că e inevitabil, l-a implorat să facă aşa ca să nu existe victime… A stăruit atât, a plâns aproape – mi-a spus el uimit – încât şi-a dat cuvântul de onoare că armele vor avea încărcătură insuficientă… N-a fost greu, mi-a spus, să-i convingă şi pe ceilalţi trei, niciunul dintre ei nedorind să-şi provoace complicaţii în caz când unul dintre noi ar fi fost ucis.

  Aşa l-am cunoscut pe George Demetru Ladima, despre care am aflat tot atunci că e ziarist în Bucureşti, şi acum, sub fotografia asta legată cu panglică deasupra unui teanc de scrisori, îl descopăr parcă într-un mormânt. Să gândesc că a iubit-o pe Emilia, să-i gândesc alături mi-e aş; a de greu, cât îmi venea în şcoală să adun caii cu gâştele.

  Când am venit în Bucureşti, îl vedeam adesea pe stradă… Într-o zi, îmi aduc aminte că, în fata cafenelei „Capsa”, ne-am salutat, am vrut să-l opresc.

  Emilia s-a întors, îşi scoate chimonoul, căci e cald. O aşteptam, căci îmi dam seama că scrisorile îşi capătă înţelesul, numai când ea le comentează şi opune şi punctul ei de vedere…

  — Vine Valeria cu cafelele numaidecât… Ai dormit?… De ce nu te odihneşti puţin?

  — Nu… Mă simt bine şi aşa… Mai bine mai citim scrisori.

  Se suie lângă mine, de trosneşte patul când pune pe el întâi genunchiul voinic… Pe urmă se ridică mult spre căpătâi.

  Iau o nouă scrisoare, cu cerneală violetă (probabil o luase cu el la Tekirghiol, scriitor cu tot felul de manii).

  Nu mai înţeleg nimic, pentru D-zeu… Aştept de două săptămâni o scrisoare de la tine… Eu plec de aci la sfârşitul lunii… Trebuie să vii şi tu neapărat la 15 august. Căci atunci încep repetiţiile la National… A fost pe aci un poet cunoscut al meu şi bun prieten cu directorul… Am vorbit în treacăt cu el… Are o piesă în versuri frumoasă, şi l-am rugat, în cazul când vei fi angajată, ceea ce crede şi el că vom obţine de la V. Care e foarte simpatic, să-ţi dea un rol în piesa lui. Eu poate să plec şi mai devreme, căci am cheltuit mai repede decât credeam banii… Tot H. Crede că va obţine pentru mine o traducere în versuri de