la teatru. Aştept toamna asta… Îţi spun drept, cape o primăvară a vieţii mele… Vino, Emy dragă, în str. Plevnei mai curând, să învingem amândoi. Îţi trimit şi vreo două poezii pe care le-am scris aci… M-ar bucura mult să le găseşti pe gustul tău…

  G. D. L.

  Foarte târziu am aflat că Demetru Ladima a fost poet… Pot spune că abia când s-a sinucis, citind vreo două necroloage pe care le-am înregistrat cu o adevărată uimire (mai ales că vorbeau despre el ca despre un geniu neînţeles).

  E puţin probabil însă că poeziile au fost pe gustul Emiliei, căci văd că nu le-a păstrat.

  Acum fumează privind fix, dar nu-mi vine să cred că gândeşte, nici că se plictiseşte, pentru că ştiu că planurile ei sunt satisfăcute de vreme ce găsesc măcar aceste scrisori interesante în casa ei. Stă aşa, cum ar sta un peşte în borcanul cu apă, fără nici o nevoie de gândire sau mişcare, cu fata în sus… Sânii i s-au revărsat uşor înspre coaste cu banii arămii, moi, lăţiţi.

  Dragă Emy, Speram să te mai găsesc acasă… Vin direct de la teatru. Am stat până la 2 V, Valeria îmi spune că eşti invitată la masă la „Enescu” de către un unchi al tău şi că ea n-a vrut să meargă. N-am putut face nimic, căci aştepta o lume imensă, iar directorul a venit de la minister abia pe la 12 Vi Şi biroul şefului de cabinet şi biroul de aşteptare erau înţesate… Cei mai mulţi erau nervoşi, parcă erau la un doctor de boli nervoase… Am întâlnit vreo doi scriitori, multe actriţe tinere, care povesteau fel de fel de lucruri, cum au petrecut la băi… Era şi directorul unui teatru particular, căruia vream chiar să-i vorbesc despre tine, dar m-am răzgândit, căci cred că e mai bine pentru tine la Naţional… Emy, am cunoscut un bătrân admirabil, cu care am petrecut o oră aproape, plină de farmec… După ce ne-am cunoscut, în mod foarte simplu de altminteri, căci m-a văzut că privesc atent, în biroul şefului de cabinet, un tablou alcătuit de el din fotografii de ale actriţelor celor mai mari, care au ilustrat Teatrul Naţional, Eufrosina Popescu, Aristizza Romanescu, Măria Ciucurescu, Tina Barbu, Lucia Sturză şi altele. Un tablou foarte interesant, pentru că e neaşteptat de variat şi bogat, dar puţin cam comic pentru că unele din actualele stele sunt acolo îmbrăcate după moda de la 1906, cu mâneci cu bufanţi, cu părul claie, peste care e pusă, cam spre creştet, pieziş, o pălărie de fetru bărbătească prinsă cu un ac, încât cred că – vorbesc de cele care trăiesc – bucuroase ar renunţa la cinstea unui astfel de tablou istoric. M-a invitat, când a văzut că mă interesează, sus la bibliotecă să-mi arate alte lucruri colecţionate de dânsul… Afişul de la premiera Fântâna Blanduziei, fotografii de-ale lui Pascaly, Grigore Manolescu în Hamlet, Matei Millo în Lipitorile satului… Un adevărat muzeu adunat de acest domn mărunt, cocoşat puţin şi cu faţa zbârcită ca a lui Voltaire… La plecare, după ce mi-a povestit o mulţime de întâmplări, domnul Basarabeanii – aşa se numeşte – mi-a cerut şi fotografia ta, căci, încântat de cordialitatea lui, i-am mărturisit ce caut la teatru, ca s-o puie în tabloul istoric. Emy… Emy, sunt sigur că va fi bine…

  G. D. L.

  Emilia ridică din umeri cu o nedumerire dispreţuitoare.

  — Acum înţelegi? Se dusese la National, şi în loc să caute să vorbească cu directorul şi-a găsit tocmai pe Basarabeanu ca să discute… Seara i-am spus-o… Şi mi-a promis că a doua zi vorbeşte neapărat cu directorul. Eram necăjită, căci tocmai atunci venise în Bucureşti un fost deputat de la Bârlad, care nu-mi lăsa un minut liber. Vreo trei zile a trebuit să iau masa şi la prânz şi seara cu el.

  Haide, încă una, pe hârtie luată de la tutungerie.

  Scumpa mea, Scumpa mea… Scumpa mea… Veste bună… Vei fi angajată sigur… Când (i-am spus că mă duc… Am fost… Azi era lume tot atât de multă ca ieri. Directorul a venit tocmai pe la 1 şi un sfert… A primit întâi pe directorul teatrului particular, în urmă a intrat regizorul la el şi a stat până pe la 2. După asta a primit pe doamna M. R., pe care şeful de cabinet a chemat-o la telefon de acasă… Începusem să devin nervos… Toată lumea se înăcrise de aşteptare… Unele doamne rugau stăruitor pe şeful de cabinet, un tânăr blond şi foarte amabil. Cu toate că se făcuse ora două şi ceva… A renunţat şi la masă şi la tot, a dat ordin să fie introdusă toată lumea… Ne-am aliniat în cabinetul lui, ca soldaţii la raport. Chiar ca la raport a început cu cel din dreapta. Mărturisesc că aş fi vrut să-i vorbesc între patru ochi. Aşteptam destul de stânjenit să-mi vie rândul… Era cât pe aci să-i vorbesc despre altceva, mai ales că vreo două fete înaintea mea, absolvente, ceruseră să fie şi ele angajate şi abia după multă răzgândire le spuse să vie mâine10.

  M-a recunoscut, mi-a zâmbit foarte amabil, cu figura lui de mandarin chinez, dar când i-am spus ce vreau, s-a cam întunecat. I-am explicat că e vorba desigur de unul dintre cele mai mari talente ale teatrului nostru. S-a întors zâmbind către Horia Dumbravă, care era şi el de fată, dar se vede intrase pe altă uşă, că eu nu l-am văzut când a venit… A trecut pe urmă la cei din stânga mea. Horia mi-a făcut semn să aştept…

  Tot timpul directorul era gânditor şi parcă mă uitase cu totul… Şi-a luat pălăria, şi-a pus-o pe vârful capului, iar fără să scoată nici o vorba… Dumbravă mi-a făcut semn să viu după el… Când m-au văzut plecând cu directorul, servitorii m-au salutat respectuos şi parcă miraţi. In strada aştepta automobilul şi înainte de a se urca, V., care stătuse mereu pe gânduri, de era să plec fără să