dau bună ziua, ca să nu-l mai trezesc din reveria lui, m-a întrebat, dintr-o dată: „Domnule Ladima, nu vrei sa faci o traducere pentru Teatrul Naţional?” Am rămas uimit… I-am explicat ca aş face-o bucuros, că aş avea chiar nevoie… Atunci mi-a întins mâna şi mi-a spus să trec mâine pe la teatru… L-am întrebat însă ce face cu tine… M-a privit mirat, pe urmă a clătinat din cap şi mi-a spus: „Spune-i domnişoarei să vie la teatru la mine”.

  O întreb surâzând:

  — Te-a angajat?

  — Până la angajament a mai trecut o lună… Mergeam în fiecare zi amândoi ca la şcoală, la director acasă – unde aştepta şi mai multă lume, că era şi avocat. Era însă un tip foarte bine şi până la capăt tot m-a angajat.

  Cât de neaşteptată e toată străduinţa omului acesta, cu manşete rotunde ca nişte burlane şi mustaţa de notar – dacă n-aş şti că s-a sinucis, toate necazurile acestea ale lui mi s-ar părea comice.

  — Tot mai citeşti? Mă întreabă Emilia.

  — Cât e ceasul?

  Întinde mâna să ia brăţara. Cum s-a întors cu faţa în jos talia i s-a sucit pe şolduri. Sânul mic c ca un fruct mare, molatec între subsuoara braţului întins şi pântec…

  — E patru şi jumătate.

  Iau un aer plictisit, ca şi când m-aş întreba pe mine însumi, pe urma aşa, fără interes:

  — Mai am timp, mai staiu… Până la opt n-am ce face.

  — De ce nu dormi puţin?

  Insistă atât să dorm şi nu ştiu de ce… Ar Fi o acceptare din partea mea, o găzduire care ar crea o situaţie de egalitate, sau are ceva de făcut? Pe un petec de hârtie cu creionul:

  Dacă vii înainte de cinci acasă, treci pe la teatru… Am vorbit cu regizorul să-ţi dea să dublezi pe Porţia din Shylock. E, pe la şase, la teatru.

  — M-am dus în fugă şi am căutat pretutindeni până l-am găsit pe Soare. Mi-a spus că habar n-are… Că şi-a bătut cineva joc de mine. Ce-am păţit până să mi se dea un debut. Îmi venea să-mi dau demisia… M-am dus la director şi am vrut să-i arăt gazetele de producţie… Nu le-a citit şi mi-a spus că are în cap o piesă de mare succes cu un rol pentru mine… Haloimăsuri! Venise Sfântul Dumitru, şi eu nici nu apărusem pe scenă, la repetiţie măcar.

  „Sfântul Dumitru”… Din nou se adună ca o figură de nori în mintea mea. Dacă aş gândi m-aş simţi poate bine, ca după o lăsare de sânge. Dar nu… Alt bilet.

  Dragă Emy, ieri am întâlnit la teatru pe autorul Sufletelor tari, care mi-a spus că nu te cunoaşte, dar că în principiu nu are nimic de obiectat dacă vrei să dublezi pe doamna Filotti… L-am cerut să-mi scrie două rânduri către regizor, să spună că el crede că eşti indicată pentru rol. Ştiu că autorii au dreptul să-şi aleagă interpreţii… Prin urmare, de Sf. Dumitru vei juca sigur11.

  — A trecut şi Sfântul Dumitru şi tot nu mi s-a dat rol, îmi explică Emilia, care, sprijinită într-o rână, citeşte cu mine.

  Se aud bătăi în uşă şi rămân încremenit, când aud glas îndreptat spre noi:

  — Emilia!

  Mă lămureşte în mod firesc… Făcându-mi semn să stau liniştit.

  — E Valeria care ne aduce cafeaua.

  Aş vrea să mă acopăr. Mi se pare nemaipomenit… Ce gândeşte, exact, femeia aceea, despre ce e înăuntru? I se pare firească această situaţie? Ce crede ea despre gândurile mele? S-o fi întrebând asta?

  Emilia şi-a pus baboşii, a strâns în jurul şoldurilor doldora chimonoul roşu şi a întredeschis uşa. Mă acoperisem până la gât. A primit tava cu ceştile frunză şi pahare cu apă, pe urmă a ieşit din nou. Am aprins ţigara şi m-am gândit aşa, în mod stupid, întrebându-mă dacă Ladima o fi bănuit vreodată scenele acestea.

  „Sfântul Dumitru”… L-am întâlnit iar, dar fără să ştiu nimic din ceea ce ştiu azi. Ce ciudat mi se pare să leg, deodată, de viaţa mea trecută o altă viaţă, la întretăiere, la o dată anumită. Ştii ce făceai acum un an la data cutare, pentru că viaţa ta trece, aşa ca un fir, şi prin data asta. Dar să descoperi că prin aceeaşi dată, altă viaţă trece cu firul ei ţi se pare ceva din altă lume… Ai impresia asta, când citeşti în ziar despre o dramă recentă… „Se cunoscuseră anul trecut la curse… la Derby”… Şi numaidecât… „Dar la curse la Derby anul trecut eram şi eu… Stai, ce făceam în ziua aceea…?”. „Au venit şi au luat masa la un restaurant de pe 11 Iunie”… Nu, eu am fost la masă într-o familie… Iată ce făcea deci Ladima, care-mi apărea din neant, parcă, la 26 octombrie, când firele noastre s-au întretăiat iar. Alerga după regizorii Teatrului Naţional.

  Eram cu „rabla” într-un şanţ, în dreptul unui loc viran dinspre capătul parcului Filipescu, spre Calea Dorobanţilor, târziu de tot, după miezul nopţii… Fusese o zi călduroasă de toamnă, ca de vară… Pe la unele cafenele mai erau mese afară… Mâncasem la un restaurant de la Şosea, unde stătusem până pe la patru, cu prietenii. Plângeam – cu cotul pe volan – cu capul întors pe spătarul fotoliului. Cineva s-a apropiat de mine şi atunci m-am oprit din plâns, fără să ridic însă capul.

  — Domnule, ce naiba ţi s-a întâmplat?… Eşti rănit?… Sergent, ei sergent!… Vino încoace.

  Sergentul i-a strigat de departe:

  — Lasă-l, domnule, că e beat…

  Străinul, a cărui voce îmi era totuşi cunoscută, dar n-o puteam identifica, a stăruit:

  — Beat, beat… Dar s-o fi rănit. Sergentul a răspuns din nou:

  — Lasă-l, domnule… Ăsta e obiceiul lui… Nu e întâia oară… Lasă-l în pace…

  Abia când mi-am dat seama cine e, în lumina lunei târzii, la ora aceea, m-am înfiorat.