Era domnul de la Movilă cu care mă bătusem în duel… Parcă era un strigoi, desprins de cele pământeşti. Am ridicat încet privirea.

  — Bună seara, domnule… Şi deschizând portiţa maşinii… Nu vrei să stai puţin lângă mine?

  S-a urcat cu oarecare dificultate, căci maşina, băgată în şanţ, era destul de înclinată… N-aş putea să spun ce bucurie m-a cuprins, ca o înseninare stelară, o dată cu venirea omului acesta, care încă de la Movilă îmi dăduse o impresie de loialitate şi bravură… II simţeam ca pe un frate bun.

  L-am întrebat însă abia după un timp:

  — De unde vii…?

  — Umblu aşa năuc… Uneori noaptea… Cutreier mahalalele, ca o stafie, când toţi dorm… Stau tocmai pe Rahovei… Dumneata?

  — Am umblat şi eu cu maşina înspre Ploieşti… Veneam spre casă… Mi-era teamă să nu mă întrebe de ce plângeam… Dar mi se păru straniu, din punctul lui de vedere, că nu mă întreabă totuşi… Calea Dorobanţilor la ora aceea era de obicei neumblată… Însă de când se stricase şoseaua Jianu… Multe maşini treceau pe acolo, spre oraş, claxonând din pricina căruţelor care veneau cu alimente spre piaţă şi luminând cu farurile. Noi eram însă cam la cincizeci de paşi din drum. M-a întrebat tăcut:

  — Ai ţigări?

  I-am întins tabachera şi mi-am scos şi eu una… Bricheta însă nu lua foc…

  — Ai chibrituri?

  — Nu.

  A venit sergentul care ne-a dat să aprindem, şi, după ce şi-a aprins şi el ţigara oferită:

  — Văd că sunteţi cunoştinţe?

  — Da, ne cunoaştem.

  — Bună seara… Şi s-a depărtat, călcând cu tocuri grele…

  Ladima a fumat ţigara toată în tăcere, întors cu faţa când înainte, când răsturnat, spre cer… Când trăgea, îi vedeam figura palidă cu orbitele adânci, cu mustaţa ridicată. Lumina lunei pline făcea ca formele să aibă oarecare limpezime, dar totul era scăldat ca într-o umbră cromo… A zvârlit mucul de ţigară.

  — Mai stai mult aici?

  — Nu ştiu…

  A urmat apoi iarăşi o lungă tăcere. Cum dincolo de şosea erau case mici de mahala, se auzeau din când în când lătrături de câine. De altfel, e probabil că şi puţinele vile care se clădiseră aci, în plin câmp, după un plan de parcelare pe care pentru moment nu-l puteai ghici, erau păzite de câini. Prea erau departe de oraş.

  — Cum îţi convine… Să plec? Sau să mai stau?

  — Dacă vrei, mai stai, până se stinge lumina de la fereastra aceea mare de colo.

  — Aştepţi vreo femeie…?

  — E acolo o femeie… Dar n-o aştept… E doamna de la Movilă pentru care ne-am bătut în duel.

  N-am putut să-i văd faţa, dar am simţit că a tresărit, după cum şi-a încleştat mâna în spătarul gros al fotoliului.

  — Cum? O cunoşti?

  Am zâmbit şi am simţit ca o voluptate grea, cu gust de pelin şi doctorie, să-i spun omului acesta pe care-l ghiceam un suflet deosebit de al mulţimii, înţelegător ca un duhovnic lumesc, să-i afirm răspicat şi greu, cu ostentaţie.

  — O iubesc de patru ani.

  De când vreau să ajung odată aci, la această spovedanie, de aproape doi ani… A rămas iarăşi îndelungă vreme pe gânduri… Atunci încercam să ghicesc cam ce gândeşte, cum aş fi aşteptat fără răsuflare o sentinţă, dar azi, după aceste scrisori, ştiu mai bine.

  — De ce i-ai spus vorbe atât de grele la Movilă…?

  — Pentru că îmi era cu neputinţă să văd alţi bărbaţi ciocnind paharele cu ea, cu înţeles…

  Aş fi vrut din tot sufletul ca omul acesta să mă întrebe mai mult… Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să fug de o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cât sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sângelui. Aş fi vrut să-i spun că de un an şi jumătate viaţa mea e o viaţă de spion şi condamnat… Aş fi vrut să-l rog eu să-mi ceară să-i povestesc, căci deşi era atât de tăcut şi îndepărtat, îl ghiceam în stare de o mare prietenie… Mi-a spus rar, nedumerit:

  — Mi s-a părut, la Movilă, că nu vă cunoaşteţi.

  — Ne cunoşteam, dar nu ne vorbeam… Pentru ea venisem acolo… Ca s-o supraveghez… Îmi venea să-i spun: „Dar ca să înţelegi, ar trebui să-ţi povestesc multe… Ar trebui să ştii cutare şi cutare lucru.” Azi îmi dau seama că putea oarecum să mă înţeleagă şi fără să-i spun nimic…

  Acum luna apusese şi era răcoare… Fereastra, foarte mare, mai mult decât dublă, era mereu luminată. Vila, modernă de tot, se distingea albă, umbroasă, cu linii geometrice şi balcoane dreptunghiulare. Fereastra era ca un far în noapte, spre câmpul dinspre Floreasca înspăimântător de plin de viaţă, la etajul al doilea, ultimul, căci nu erau decât două.

  — Crezi că e cineva înăuntru?

  — Nu ştiu, dar câtă vreme e lumina aprinsă nu-mi vine să plec. Poate că e un bărbat, poate că, singură, citeşte…

  — Poate să fi uitat lampa aprinsă?

  — Poate şi asta…

  — De când eşti aici?

  — De vreo două ceasuri.

  — Şi ai văzut mişcare în cameră? Cred că s-ar vedea umbre mişcându-i se pe perdea.

  — Nu… N-am văzut nimic.

  — Atunci nu e nici un bărbat… Dacă ar fi un bărbat înăuntru ar fi oarecare mişcare în cameră…

  — Aşa mi-am zis şi eu… De dormit, chiar în doi – şi mai ales – se doarme mai bine cu lumina stinsă…

  Mărturisesc că şi eu, singur, raţionasem aşa… Dar nu-i spusesem lui Ladima, îmi era teamă că, dacă totuşi ar fi altfel, dacă totuşi ar fi fost un bărbat înăuntru, aş fi fost ridicol, aşa, în faţa nimănui, a golului, dar aş fi