— Are obiceiul să citească seara în pat… Aşteptând aci îmi pare că sunt cu ea… Nu vorbim „din cauză că ea citeşte”… Vrei să mai stai cu mine…?

  — Mai ai ţigări?

  În clipa aceea, s-a mişcat o umbră la fereastră… S-au ridicat storurile şi a apărut ea… S-a rezemat în coate pe chenar, şi-a aprins o ţigară…

  — Am tremurat de coincidenţa ţigărilor, căci parcă ar fi ştiut ce vorbim noi, parcă ar fi continuat, apărând dintre culise, scena noastră… Era îmbrăcată într-un chimono alb de mătase care lucea în lumină şi care-i înfăşa bustul oblic. Apusese luna… Era înspre zori un întuneric pufos acum, ceţos… Era cu neputinţă ca ea să ne vadă în şanţ… Îmi venea totuşi să urlu, exasperat, de acolo de jos: „te iubesc” şi să fug apoi în noapte… După ce a sfârşit ţigara a plecat de la fereastră şi, fără să lase storurile, a stins lampa.

  Emilia, care se întorsese, mă întrebă uimită de ce nu beau cafeaua, că s-a răcit.

  — O beau rece, îmi place să fumez aci la tine.

  În realitate am aşteptat-o, căci doream să citesc scrisorile neapărat împreună cu ea, ca s-o fac să-mi dea mereu amănunte fără să-şi dea seama, deşi altfel e de o şiretenie frustă.

  Am întrebat pe Ladima dacă vrea să mergem până la Sinaia. Ştiam că a doua zi e Sfântul Dumitru şi că nu are, probabil, gazetă…

  Mi-a spus că îi e indiferent… Merge oriunde… Nădăjduiam, gândul meu intim era că pe drum vom avea mai mult de vorbit… Că are să mă întrebe, că va exista un om căruia să-i spun tot ce adunat, dospit în mine, îmi arde sufletul fără legătură cu nimeni, fără drept de vorbă… Dar nu m-a întrebat nimic. Toamna era bogată, iar Sinaia l-a impresionat mult, căci despre ea devenise vorbăreţ.

  — Ai avut o bună idee. E o melancolie limpede, regală, în aceste vile splendide şi goale, în soarele acesta care luminează viu, dar slab, bulevardele. O mai fi vreo pereche întârziată pe aci, neîndurându-se să sfârşească o poveste frumoasă? La Bucureşti melancolia are ceva mizer. E cu ploaie, cu lemne în stradă şi canale desfundate, cu ziduri leproase, cu trotuarul spart, care te stropeşte, cu străzile sucite.

  Aş fi vrut să-l socotesc invitatul meu, cum era, dar mi-a fost cu neputinţă să plătesc pentru amândoi nota la masă… A plătit singur, trebuind să se deducă după listă… Avea ceva de „monsieur”. De atunci am mai fost de câteva ori în parcul Filipescu, şi pe urmă aiurea, cu maşina.

  Tresar, căci Emilia strânge pachetul de scrisori.

  — Ce faci, de ce iei scrisorile?

  — Mai vrei să citeşti?! Întreabă mirată şi mulţumită. Îţi plac chestiile astea? Parcă te gândeai la altceva.

  — Ce vrei să facem? Afară e prea cald…

  Soarele, deşi a trecut spre apusul cardinal şi deci a ajuns pieziş spre ferestrele dormitorului, cum suntem în vară, e încă sus şi pătrunde prin storurile de pânză gălbuie.

  Aleg o nouă scrisoare şi întreb, ca să-mi creez o introducere:

  — Asta când ţi-a scris-o?

  — Nu ştiu, să vedem ce e. Se apleacă pe mine, cu vârful sânului drept uni atinge umărul… Şi rămâne nedumerită, căutând.

  Scumpa mea, scumpa mea, Am trecut pe la 11 1/2 pe la voi, şi Valeria îmi spune că dormi încă… Am rugat-o să nu te deştepte, căci e un somn binemeritat. În stalul meu am fost fericit, Emy, mai ales după emoţiile ultimelor zile. De două ori era să scoată piesa… Când am mai văzut aseară că din senin, după o zi de toamnă aşa de frumoasă, începe să ningă, eram deznădăjduit… Mă întrebam ce vei face… Ce enervată trebuie să fii şi tu… La început am crezut că fulgii mari şi rari au şase oprească… Pe urmă a început lapoviţa, pe la 7 a îngheţat şi lapoviţa, iar pe la 8 nu mai umblau nici tramvaiele, nici automobilele… N-avem noroc, Emy… Mă mir că au venit şi cele cincizeci-şaizeci de persoane care au fost în sală. Dacă însă cu astfel de sală iei aplauze la scenă deschisă, însemnează că eşti o artistă excepţională… Toţi ochii erau înlăcrămaţi când ai strigat cu faţa contorsionată de durere, cu pumnii strânşi… Cu pieptul scos afară…

  Plină de importanţă, dar potolită (şi tocmai asta dă impresia de plin de sine), Emilia mă lămureşte:

  — Când am debutat la Naţional în Secretul mamei.

  — Daa? Şi surâd, prosteşte, cum cauţi să fii la nivelul copiilor, pronunţând peltic când vorbeşti cu ei… Ei… Nu zău… ai avut succes? Mă îndoiesc, aşa, admirativ.

  — N-a fost lume multă, dar am avut aplauze la scenă deschisă.

  Goală cu piciorul stâng adus sub cel drept, de-i îndoaie plinătatea coapsei, nu cred că minte.

  După teatru te-am aşteptat, în berărie la „Elveţia”, să te văd ieşind, aşa cum ne fusese vorba… Un ceas am stat – până pe la 1 1/2 – aproape lipit de geam.

  Viscolul încetase şi se vedea foarte bine… Ţi-aş fi recunoscut imediat mantoul…

  — Aveam un mantou de vizon… Îl ştia.

  Emilia numeşte aşa probabil vreo imitaţie de câine, lucrat.

  Pe A. L. Am văzut-o când a plecat, şi pe Ciprian, şi pe ceilalţi. Aş fi foarte fericit, Emy să bem împreună un pahar de vin ca să sărbătorim seara asta atât de aşteptată… Atât de greu pregătită… Surâdeam singur, în gând, la nădejdea asta… Valeria îmi spune că erai obosită şi că te-ai culcat fără să mănânci chiar, Emy dragă, îţi las aci un mic dar… E o cruciuliţă pe care o am de la mama. Aş vrea să însemn cu ceva seara asta de succes din viaţa ta… Niciodată nu m-aş fi despărţit de ea… Dar de gâtul tău îşi păstrează toată frumuseţea gândului care mi-a dăruit-o. Mama ar fi bucuroasă s-o ştie la tine.

  Îţi sărut