Mi s-au umezit ochii… Sunt tot cutremurat. Dar, ca în cazurile din război, când doi conaţionali din misiune se întâlnesc, neaşteptat, în teritoriu străin, însă ca să nu se trădeze, trebuie să păstreze tăcere şi anonimat, ignorându-se, caut să surâd indiferent, ca să nu trezesc bănuiala Emiliei. Am atâea de aflat… Întreb căscând:

  — Ce cruciuliţă?… O mai ai?

  — O cruciuliţă de aur, aşaa… E la Valeria în scrin. Mi-a părut cam rău atunci că nu ne-am văzut… Dar eram invitată de către un cunoscut la un supeu… la „Iordache”, într-o cameră separată… Erau vreo trei fete, două de la alt teatru, cu prietenii lor… Când am ieşit de la „Royal” a doua zi, era 9 dimineaţa, şi mi-era o teamă grozavă să nu mă întâlnesc su el, căci pe acolo, pe Sărdinar, sunt numai gazete şi mereu întâlneşti gazetari. Dar era prea mare zăpada.

  O văzusem şi eu. După câteva zile, în Secretul mamei. Mi-a făcut rău…

  Avea un fel de suferinţă, fără frunte, aproape fizică, pe care Emilia o crede totul pe lume, cum boxeurului cu ceafa hipertrofiată de rezistenţă crede că muşchii lui sunt deasupra, sunt idealul civilizaţiei întregi.

  Trage încet din portţigaretul de baga roşie.

  — Am avut şi atunci o bătaie de cap şi o grijă… Nae Gheorghidiu mă anunţase că o să vie la mine între 6 şi 8, după ce iese de la Cameră…

  Rămân uimit, am o tresărire, când aud numele ăsta, dar mă opresc numaidecât, căci altfel nu mai aflu nimic. Emilia poate fi sinceră numai când e nevoită să pălăvrăgească pentru ca să poată reţine, din interes, vreun om care altfel n-o apreciază…

  — De obicei Ladima (ea spunea pe nume tuturor şi familiaritatea ei cu numele lor social părea şi mai penibilă) nu venea pe înserate… Aşa… Uneori dimineaţa, alteori imediat după masă… De cele mai multe ori venea seara şi apoi ieşeam la cinematograf sau stam acasă… Drept să-ţi spun, mie nu-mi prea place când mi se vâră cineva aşa, în suflet. I-o tai scurt. Dar mi-era milă de el. Acum picase şi nu era chip să-l urnim din loc… Se făcuse 6 şi eram disperată. Pentru că ne aşteptam din clipă în clipă să vie Gheorghidiu. Am luat-o înainte şi i-am spus că aşteptăm pe un domn din Bârlad, care e arendaşul moşioarei noastre… Şi, mai scăzut, ca într-o paranteză şmecheră: I-am spus că avem o moşioară lângă Bârlad. Că trebuie să discutăm contractul… Când veni Gheorghidiu, era foarte necăjit că îl găseşte aici… Dar l-am trecut numaidecât în dormitor, iar el a rămas cu Valeria. Uşa, vezi, e de lemn şi nu se prea aude prin ea… Parcă aveam şi ce vorbi. Că de obicei când venea la mine, Gheorghidiu era grăbit şi nu se dezbrăca, pentru că poartă brâul lui Iov, şi-i venea greu să-l puie la loc… Rămânea aşa îmbrăcat, în vestă, şi punea un şervet pe genunchi, ca să nu-şi păteze pantalonii.

  La început îl necăjise că întâlneşte pe altcineva, dar i-am explicat eu că e o rudă a noastră, pe urmă a început chiar să-i placă… Îl auzea vorbind încet cu Valeria, nu se înţelegea ce spunea, dar vocile tot se auzeau… Gheorghidiu se oprea câteodată să asculte, că era nebun şi scârbos… La plecare mi-a dat două mii de lei: „Dă-i şi omului care e în sufragerie cinci sute de lei”… I-am luat… Dar cum era să-i dau lui Ladima?

  De când povesteşte s-a ridicat drept. Capul rotund, cu liniile caligrafiate, e însă tot absent. Stă aşezată. Piciorul dinspre mine e îndoit de la genunchi, proptind pieptul şi sânul, iar celălalt, dreptul e lungit pe cearşaful alb. Belşugul coapsei îndoite a căzut puţin arcuit, spre aşezarea de carne care-i susţine trunchiul, acoperind astfel ca un val cald însăşi feminitatea femeii, din care depăşeşte uşor vreo doi cârlionţi aurii. Acolo, înspre această parte de „înfruptare” pielea pulpei struguroase, cu ochiuri alburii, se afumă parcă în partea dinăuntru a coapselor, şi fiindcă explicaţia spontană, a spălaturilor, e absolut absurdă, mă gândesc deci la motivele atavice. Naiba mai ştie! Sânul, de o greutate mică, rotundă, e turtit ca o minge caldă de genunchiul acesta stâng de care se sprijină. Genunchiul însuşi, neted şi lucios ca sideful deasupra, a căpătat într-o parte şi alta, deasupra subţioarei lui, două îndoituri de carne grasă, ca două toarte de vas. Celălalt picior e întins ca şi când ar măsura aşternutul. Picioarele înseşi nu le-ar avea Emilia urâte, dar degetele mari la fiecare sunt puţin întoarse în sus, ca şi când ar ridica plictisite capul. Nu ştiu cum să spun, aşa anapoda, uite, am impresia că Emilia n-a privit niciodată un răsărit de soare (şi poate că ar trebui să fac cu ea un zbor în zorii zilei) şi n-a privit cu ochii aceştia mari de tot, liniştiţi, niciodată, singură fiind, aşa fără motiv, o floare (mă întreb însă dacă eu însumi făcusem aceasta înainte de a cunoaşte pe doamna T.).

  O privesc şi o ascult.

  — Tocmai când mi-era mai mare teamă să nu se întâlnească prea des cu Gheorghidiu, am avut noroc că s-a supărat.

  — Pe Nae? Mă priveşte solid.

  — Nu… Nici prin cap nu-i trecea. Nu bănuia nimic. Să vezi… Venise să mă ia de la teatru şi tocmai atunci trecea pe acolo ajutorul de regizor, ăla care ne punea pe lista de figuraţie… Toate fetele sunt drăguţe cu el… Mimi Stoenescu s-a şi culcat cu el…

  Am rămas uimit.

  — Mimi Stoenescu?

  — Da, dragă. Ce vrei să facă fata? Mie îmi promisese… Şi se ţinuse de cuvânt. Dar înţelegi, pentru viitor. Trebuia să fiu drăguţă cu el… Când a trecut pe lângă noi, l-am oprit: „Ce mai face băiatul dulce?… Să-ţi dea maica o pupică…” şi l-am pupat. Ladima sa făcut vânăt. N-a scos o vorbă tot timpul pe drum, iar la plecare nu mi-a