sărutat mâna… Mi-a strâns-o… Aşa. Plictisit. N-a mai dat pe la noi vreo două săptămâni… Vrea să mă pedepsească, să mă facă să sufăr… Cum îmi convenea grozav… De parcă eu comandasem asta, l-am lăsat bineînţeles în pace… Dar când Gheorghidiu a plecat, nu ştiu unde, la o chestie de-ale lui, i-am trimis un bileţel: „Tot mai eşti supărat? De ce nu vrei să înţelegi? Mi-e dor să te văd.” Mi-a răspuns cu biletul ăsta… Şi când a venit să mă ia la teatru, parcă fierbea de bucurie… Atât suferise în două săptămâni.

  Avea în mână, mâna ei grăsuţă, un bilet cu litere mai culcate ca de obicei, pe care-l luase din cutie pe când povestea.

  Numai d-tale crezi că-ţi este dor? Nouă, crezi că nu ne e dor de d-ta?… Şi ce dor…

  George

  — De ce i-ai scris?… De ce ai căutat să-l faci să se întoarcă?

  — Ne era uneori de folos… Şi puţin plictisită, ca pentru un lucru pe care în definitiv nu-l prea pricepea bine: Valeria spunea că să nu rup… Că e o greşeală… Că e mai bine să-l duc aşa, cu zăhărelul… La întoarcerea lui Gheorghidiu… A fost însă un carambolaj ceva teribil. Într-o seară, deputatul a spus că vrea să vie la mine, după nouă seara. Mi-a dat şi un bilet de cinematograf pentru Valeria, aşa că ea, după ce a pregătit câteva sticle de vin şi o gustare cu de toate, pe care le-a pus în dormitor, pe mescioara aia joasă, a plecat… Din greşeală, când a venit Gheorghidiu, am uitat să închid uşa de la intrare… Noroc că el nu scoate nimic de pe el până în dormitor. Că, să vezi… Tocmai aproape de zece aud sunând… Vorba aia, m-am mirat… Gheorghidiu a tresărit, dar i-am făcut semn să tacă… Am tăcut şi eu. A sunat aşa… Poate zece minute, că se vedea lumina din antreu, pe urmă mi-am dat seama, pe sub uşă… Poate că a apăsat clanţa şi a găsit deschis… A intrat… Mirat, se vede, că e deschisă… Ce-o fi vrut nu ştiu… Că o dată i-am auzit paşii în sufragerie. Am sărit ca arsă… Goală cum eram şi am tras zăvorul… A simţit. A bătut furios în uşă… A zgâlţânat-o… Lui Nae Gheorghidiu de groază îi curgeau balele… După câtva timp s-a potolit, dar n-a plecat… Parcă s-a culcat dincolo pe divan şi asculta. Drept să-ţi spun, m-am speriat şi eu. Îl ştiam nervos, în stare de orice nebunie. Bătrânul îmi spunea mereu bâlbâind de spaimă: „Poate că vrea parale?… Asta mă plictiseşte. Ţi-am spus… Cine e? Ce vrea?” Mereu se scula şi se îmbrăca, punea brâul lui Iov – că acum, seara, îl dezbrăcase – şi iar îl scotea… Parcă nu ştia cum să se înfăţişeze când celălalt o sparge uşa… După vreun ceas Ladima a plecat… A spart nişte ceşti care erau aci… O fi înjurat şi a trântit uşa… Tot mi-a fost frică şi am ieşit cu băgare de seamă să văd… Plecase… Slavă Domnului… M-am dus acum să închid uşa… Ce să vezi? Scosese cheia, încuiase uşa pe dinafară şi luase cheia la el… Uimită: o luase la el! Eram acum închişi în casă… Nae spunea că în orice caz n-ar pleca, pentru că nu vrea să se întâlnească cu derbedeul, care, zicea el, sigur, îl pândeşte în stradă… Da pe urmă… Zău… Ce să-ţi spun, chestia vedeam că-l excită… Mă întreba, când îi venea mai bine… Gâfâind. Aşa în şoaptă… Aiurit… „Te iubeşte?… Spune… Te iubeşte…?”

  Ascult automat… S-a răsucit în mine, rănit, ceva ca o foaie aprinsă, dar Emilia continuă senină:

  — Mai greu a fost când s-a întors Valeria… Un ceas ne-am căznit până să stricăm broasca… Azi îmi vine să râd ce caraghioşi eram făcând amândoi pe lăcătuşii, cu securea de tăiat lemne, dar atunci i-aş fi tocat capul nebunului ăla. Şi Valeria care îngheţase la uşă… Tocmai la prânz mi-a trimis cheia şi cu o scrisoare batjocoritoare, care n-o am aci, că am făcut-o bucăţele… Mă făcea ca pe o femeie de stradă… Spunea că niciodată nu m-a socotit altceva… Că nu m-a iubit… Că-i e silă de mine… Că ar vrea să nu mă mai întâlnească niciodată. Vro două luni de zile, aşa… Până la începutul lui februarie, n-am vorbit. Ne-am întâlnit de câteva ori, dar a întors furios capul… O dată la cinematograf, din întâmplare am fost alături… Când m-a recunoscut în pauză, s-a sculat şi a plecat… Nu pot să spun că asta nu-mi cădea în vremea aia foarte bine… Dar oricum, vorba Valeriei, era bine când venea, că tot aveam nevoie de el… Tocmai peste vreo două luni, când ne-am împăcat, i-am explicat aşa, pe larg, că din cauză că am fost singură în casă, m-am speriat, că eram goală, că nu am ştiut cine e… că am crezut că e vreun hoţ. M-a crezut. Şi tot el şi-a cerut iertare… Mi-a spus atunci cât a suferit… Pe divan a stat un ceas, hotărât că dacă se deschidea uşa şi apărea un bărbat să mă strângă de gât… Lui, spunea că nu i-ar fi făcut nimic… I-ar fi strigat numai să iasă… Şi dacă n-ar fi ieşit, numai atunci l-ar fi sugrumat. Zicea că a suferit ca un câine sângerat, că i-a fost teamă că o să înnebunească şi a pornit aşa, cu ochii în foc şi cu tâmplele pocnind… pe străzi, prin zăpadă… Fără să ştie unde… Zicea că nu putea să respire şi mai mult alerga… Pe urmă, după ce a obosit, s-a dus la femei în Crucea de Piatră unde a stat până aproape de prânz. Când mi-a scris scrisoarea şi mi-a trimis cheia.

  Eu ştiam că el mai bine moare, dar nu face primul pas să ne împăcăm şi de aceea îi scrisesem eu: „Domnule, deşi ştiu că ţi-e capul plin de toate aiurelile, găsesc că de două luni e prea de tot. Vino să-ţi explic ce a fost în seara