aceea…”. Şi a venit… Era, săracu, aşa de emoţionat… Îi străluceau ochii, ba a şi plâns… Era cât pe aci să mă dau lui, dar Valeria mi-a spus să nu fac greşeala asta, că pe urmă se duce de nu mai vine… Dar l-am lăsat să mă sărute toată seara… Căci Valeria ne-a lăsat singuri în dormitor… Toată noaptea mi-a vorbit… A plecat tocmai când se lumina de ziuă… Mi-a spus – zău – că e una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa lui… Din oraş mi-a trimis un buchet cu flori şi câteva rânduri. Trebuie să fie acolo.

  Da. Cu scrisul mai aplecat şi mai halucinant ca oricând:

  Emy,… Îţi repet şi acum: iartă-mă! Când mă gândesc ce drăguţă eşti tu – când nimeni nu te obligă la asta, nu-i aşa?

  — Şi ce grosolan, ce dezgustător am fost eu… Mi-e silă de mine… Aş vrea ca florile acestea să aducă o lumină şi o bucurie care să acopere totul. Toate uriciunile vieţii… Şi ale oamenilor… De altfel, suferinţa mea atroce a fost un cancer în aste două luni, când te căutam de dimineaţă până seara, dar dacă te vedeam, mă ascundeam ca să te las să treci, nebănuit de tine…

  Te pândeam seara când ieşeai de la teatru, numai ca să te văd ducându-te cine ştie unde… Tmy, în clipa când am aflat că totul nu fusese decât un rod bolnav al grabei şi imaginaţiei mele – căci trebuia să-mi treacă prin cap că te-ai speriat… Mi s-a părut că am reînviat. Eu, când auzisem în seara aceea de demenţa pocnetul zăvorului, când am înţeles că în pustiul mut, în care nu era un semn de viaţă, era totuşi cineva, dincolo de uşă, cineva fără chip… Şi mai erai încă şi tu, mi-am pierdut capul. Dacă nu ar fi fost sunetul sec al zăvorului, care m-a speriat, Emilia… Ăsta e cuvântul… M-a speriat… N-ar fi fost nimic. Am avut impresia unei catastrofe… Am încremenit câteva clipe înaintea uşii încuiate. M-am purtat atât de trivial cu tine, Emilia, singura femeie din oraşul acesta care găseşte din când în când câteva clipe şi pentru un nefericit ca mine – fără nici un interes… Cu ce nerozii iţi răspund? Buna mea, draga mea Emilia, iartă-l pe George

  — O ducea rău, săracu, pentru că n-avea nici slujbă. Îmi spunea – că faţă de noi n-avea secrete – cum era amânat mereu la gazete… De azi pe mâine. (Ce lipsă de experienţă, ce naivitate, gândesc eu, să-i iei confidentă a necazurilor materiale o femeie ca Emilia. Nu era un mijloc mai sigur să piardă totul decât solicitând compătimirea ei. În afară de cazuri rare, e tristă imprudenţă să inspiri – chiar şi fără sa vrei femeii pe care o iubeşti. Cum a putut fi atât de puţin înarmat pentru asemenea luptă, un om atât de inteligent? E drept că şi credea prea mult în ele.)

  Prin februarie găsise de făcut nişte traduceri, la o librărie. Traducea un roman cu trei lei pagina… Uneori făcea până la patruzeci de pagini pe zi, dar mă rugase să nu afle nimeni. De Paşte s-a terminat insa şi cu romanul. Era foarte trist şi-i plăcea să stea de vorbă cu noi, să-şi spuie necazurile. Nouă ne părea rău.

  Cred asta, căci răutatea Emiliei nu e agresivă, ci, probabil, crâncen defensivă. Dacă nu-i sunt interesele în joc, e desigur miloasa.

  Emy dragă, N-am putut ieşi din casă azi… Sunt răcit şi ploaia asta rece care nu mai sfârşeşte mă descompune… Scara casei e udă şi murdara… Trotuarele sunt sparte… Unde lipsesc lespezile sunt ochiuri de apă… Unde e puţin ioc, trebuie să fie răsturnată o roabă de lemne, butoaie goale sau cărămizi… E cu neputinţă să mergi pe jos în voia ta… Lăsându-le gândurilor… Ghetele îţi devin de două ori mai grele… Dezgustător început de primăvara… Cât îţi sunt de recunoscător, Emy, că dai un rost vieţii mele, deşi eu o merit atât de puţin… Când capitala asta a tuturor vânzărilor, a tuturor compromisurilor, a tuturor tranzacţiilor oferă atâta femeilor frumoase, tu renunţi la tot, ca să stai să asculţi la bietele mele prostii. As vrea să fiu bogat, Emy… Mă încălzeşte ca un vin fierbinte gândul că aş putea veni să te iau de la teatru, în automobil, că aş putea să te chem la mine într-un interior uscat, uscat, Emy, înţelegi tu, cu covoare groase pe jos, cu baie… Cu baie, Emy, cu fotolii adânci şi lămpi regale, aşa cum văd în interioarele luminate când trec seara pe bulevard. Aş vrea să fiu bogat, Emy, azi când îndur mai multă mizerie ca oricând.

  — Valeria bănuia, dar mie nu-mi venea să cred că erau zile când nu mânca, mai ales acum când nu mai avea slujbă la gazetă. Totdeauna oprea câte ceva dulce la masă pentru el. La început nu lua, mai făcea nazuri, dar ea stăruia, câteodată îl ameninţa şi îl făcea să mănânce.

  Să fiu nu chiar bogat, Emy, aş vrea numai puţinul luminos pe care l-am găsit la un confrate la Râmnicul-Sărat, astă-iarnă, când m-a invitat pentru două zile la el. O casă mică, numai cu vreo patru odăi, luminoase toate, Emy, cu duşumele uscate, cu perdele albe la ferestre, cu un dormitor cu sofa mare, călduros, cu o cameră de musafiri – ba nu, pe asta aş desfiinţa-o, dacă eşti tu cu mine nu mai vreau pe nimeni – al cărei aşternut seara era olandă şi dantelă, cu o mescioară, şi pe ea o lampă portativă, să citeşti culcat… Biroul lui simplu de tot, dar aşa aş vrea unul pentru toată viaţa: o masă mare de stejar… Rafturi negre, până la jumătatea peretelui alb, pentru cărţi, un fotoliu adânc pentru fumat ţigara. Ah, şi-o nevastă, o nevastă plinuţă, albă ca tine, cu ochii mari, verzi, numai viaţă, strălucitoare de curăţenie şi sănătate… ca un model de Tiţian, aşa ca Lavinia, ca Emilia, ca să prepare ceaiul… Să ai papuci calzi…