Cărți «Patul Lui Procust descarca cartea online PDF 📖». Rezumatul cărții:
Si ştiu că e imposibil, Emy… Numai dacă nu cumva voi fi numit suplinitor într-un orăşel de provincie… Vream să nu-ţi spun… Dar gândul mă roade… Trebuie să-l spun cu un ceas mai devreme… Am vorbit cu Pillat, nepotul Brătienilor, şi mi-a promis că mă va recomanda dr. -ului Angelescu.
Tristul tău, George.
P. S. Şi o cameră de musafiri, Emy… Acolo va sta Valeria… Scumpa Valeria pe care nici nu mă gândesc s-o las aci…
— Era atât de copilăros, încât îşi închipuia că o să mă las de teatru ca să merg la… Râmnicul-Sărat. S-a aplecat să examineze o cicatrice ca o aripioară albă pe care o am deasupra genunchiului: Când ai căzut cu aeroplanul?
— Nu, automobilul; m-am răsturnat lângă Paris.
Emy dragă, E o copilărie… Iată-te acum şi geloasă… Dragă, dar n-a fost nimic, absolut nimic… În antract stăteam de vorbă cu autorul şi, când a trecut Lena Corematipe lângă noi, el a oprit-o şi-a întrebat-o ce impresie are… Pe urmă m-a prezentat… Spre marea mea mirare mi-a spus că mă cunoaşte din cetit… şi chiar mi-a spus titlul unei bucăţi a mea, apărută acum vreo trei săptămâni… Îţi spun drept, asta m-a impresionat foarte mult şi, om în toată firea, am început să mă bâlbâi… Pe urmă, foarte drăguţă, ne-a invitat în lojă pentru actul următor, căci se ridicase cortina… O găseam, îţi spun drept, încântătoare dar, cum se zice, nu e genul meu… Genul meu e alcătuit dintr-un singur exemplar în lumea aceasta şi acela eşti tu, Emy… Dacă vrei tu, renunţ şi la ceaiul la care ne-a invitat pe mine şi pe Horia Dumbravă.
— Dar ce-a fost asta? Erai geloasă? (Căci numai asta nu mi-o închipuiam.)
Emilia a ridicat din umeri ca la o glumă nesărată… A întors capul spre mine cu exces de mimică, pentru că fizionomia ei caligrafică nu funcţiona decât în mare, scoborând gura brusc în jos, cu buzele ca un cioc de raţă, dispreţuitor şi făcea oarecum cu ochiul… Ceea ce însemna: „Crezi asta?”
— Făceam aşa, pe nebuna… Nu, dar mă plictisea pramatia… De caţaoancă, că-l invitase în lojă. Aşa face cu toţi. Nu aveam eu chef ca el să stea în lojă cu ea… Şi pe urmă, lui, eu îi spusesem mai mult în glumă, aşa, haloimăs… ca să am ce spune, dar el o luase în serios. Şi sfârşind iar cu mimică, batjocoritor: Săracu… Îi era frică să nu sufăr…
— Ascultă, Emilia, tu ştiai că suferă din cauza ta?
— Aşa sunt bărbaţii, îşi fac idei… Desigur că suferea… Dar era mândru, nu arăta totdeauna… Şi pe urmă îi plăcea să vie la noi… De multe ori când nu eram acasă, venea şi mă aştepta. Sta de vorbă cu Valeria… Ceasuri întregi… Discutau… Făceau planuri. Era pentru el foarte bine… Dar ce puteam face? Aveam atâtea pe cap. Uneori mă mai supăram. Şi cu o mândrie groasă: Ştii… pe mine să nu mă plictisească cineva prea mult…
Acum o nouă scrisoare pe hârtie de caiet.
— Asta e scrisă la noi, când mă aştepta, e hârtie de la rol.
Emy, Te-am aşteptat până la 12 1/2… Îmi tot ziceam că vii şi aşa a trecut de miezul nopţii… Valeria spune că ai fost să repeţi la o camaradă acasă, şi bănuieşte că, întârziind şi prinsă de ploaie, ai rămas să dormi acolo… Am jucat amândoi tabinet. I-am luat două partide, deşi am prins-o trişând… Ne-am certat… Era să ne luăm la bătaie… Pe urmă ne-am împăcat… În jurul unor linguriţe de şerbet şi cafele… Ce bine era să fii şi tu acasă, Emy… Serile în care te văd sunt singurele în care nu mă simt un ocnaş al vieţii. Mă odihneşte un calm, o senzaţie de împăcare ca o morfină, în interiorul acesta al tău. Privesc în dormitor. Uşa e deschisă şi lasă să treacă din sufragerie o făşie lată de lumină, care cade transversal pe patul atât de alb, larg, curat, neatins; în fund luna bate prin fereastră, luminând pe dinafară abajurul galben.
Patul Emiliei într-adevăr e foarte curat, aşternutul extrem de fin şi alb, pentru că aşa cer interesele ei. E poate obiectul cel mai îngrijit şi mai luxos din casă, aşa cum vânătorii serioşi dau cea mai mare grijă şi fac mari sacrificii pentru obiectele de vânat… Ştiu de asemeni că actorii, când vorbesc de garderoba lor, nu o consideră ca pe un lux, ci ca pe un utilaj profesional.
În oraşul acesta putred, în care totul e de vânzare… Interiorul acesta e un refugiu de frumuseţe şi curăţenie… Mă ridic să plec, Emilia, nu fără să sărut cald mâinile Valeriei, duhul îngrijitor, protector, organizator al acestui locaş de vis. Te văd în patul acesta alb ca zăpada, cu braţele goale, cetind la lampă. Cu imaginea aceasta în minte, cu sufletul plutitor, cobor în strada cu trotuarul spart, cu ceaţa ploioasă… ca să străbat Bucureştii în lat, cu norocul meu.
George.
P. S. Mă duc să-ţi aduc mâine biletele… Cred că le-a oprit Găiceanu.
— Nimeni nu putea să-l mai înţeleagă… Uneori se supăra din nimic, era bănuitor, îl vedeam nu ştiu cum, pripit, amărât, plecând îmbufnat. Şi tocmai atunci n-avea dreptate. Alteori era aşa de blând şi de cumsecade. Uite, timp de o săptămână n-am dormit acasă, eram cu unul… Valeriei îi era urât singură acasă, sta cu el de vorbă şi-i spunea că repet pentru un turneu… După aceea am plecat cu tipul la Braşov, iar Valeria i-a spus că am plecat în turneul Teatrului Naţional…
— N-a bănuit nimic?
— Pe urmă, după ce m-am întors, a mirosit el ceva.
Emy, Îmi e peste putinţă să pricep ceva… Cum poţi să faci asemenea copilării?… Eram ieri seară la „Giordache”, într-o cameră separată de sus, când, ieşind pe culoar, la plecare, spre miezul nopţii, te-am văzut prin uşa deschisă de chelner, pe tine într-un