grup de cheflii… Am crezut că-mi vine rău… Credeam că sunt beat, era să viu înăuntru… Am stat multă vreme în loc, ascultând… Vorbeai, închinai, făceai propuneri, ce enormităţi n-ai spus. Erai desigur beată… N-am stat până la ziuă la uşă, de ruşine, dar eram în stare să te aştept în stradă… Emy, tu eşti un copil, nu-ţi dai seama ce groaznic lucru e să primeşti o invitaţie într-o cameră separată cu diva-nuri murdare şi oglinzi zgâriate cu pornografii… Dacă se află ceva, eşti compromisă pentru totdeauna. Dragă, nu te lua după colegele tale. Pentru că ele sunt nişte dezmăţate. Dar tu, Emy, gândeşte-te la Valeria, gândeşte-te la toţi cei care văd în tine o artistă mare. Sunt sigur că n-ai ştiut despre ce e vorba. Mi-e gura coclită. Mă simt bolnav, Emy.

  G…

  Am rămas cu hârtia înţepenită în mână… Ea se sprijinise cu umărul de mine şi sânul ei se instalase ca într-un culcuş, în îndoitura braţului meu, îl simţeam cu coastele. Întorc apoi capul într-o lungă mirare.

  — La „Giordache”?

  — Ah! Ce a mai fost şi atunci… Ce motiv de ceartă, două săptămâni. De obicei n-aveam nici o grijă seara când mergeam în vreun local, că eram aproape sigură că nu-l întâlnesc… Totdeauna el mânca în birturi şi prin bodegi. În seara aceea se înfiinţa un club, nu ştiu ce spunea el, al scriitorilor. Şi aveau o masă a lor într-un salon. Noi eram un grup de şase-şapte inşi, mi se pare că era şi Gina, Lenta şi pe urmă şeful de cabinet cu doi prieteni ai lui… Parcă trebuia să vii şi tu în seara asta? Da, da… Parcă aşa spunea Mărginoiu? Noi, fetele, ne cam trecusem şi spuneam tot felul de prostii… Ne stropeam cu sifon, ne păcăleam unii pe alţii. Şi el era la uşă, dragă… Închipuie-ţi…!

  În chipul acesta am înţeles oarecum cauza tragediei lui Ladima… Din pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeaşi lume cu femeia pe care (oribil cuvânt) o iubea, şi atunci era cu neputinţă să exercite vreun control… Toate datele îi scăpau… Ea, care era totul pentru el, pleca gătită şi venea din oraş, cum ar fi mers într-o cetate nepermisă lui, de unde s-ar fi întors spunând ce vrea şi cât vrea să spuie… El era nevoit să creadă şi imaginaţia lui, necontrazisă de nici un incident al realităţii, putea să vadă o Emilie ideală, bună, suavă. Şi mai ales o Emilie plină de mister. Dacă nu vezi cotidianul unui om, ci numai aşa cum apare pe catedră, nu poţi niciodată să-l cunoşti. Construieşti numai o figură de profesor… Cotidianul Emiliei nu era, cum s-ar părea, sufrageria cu Valeria, unde ea cobora oarecum ca o prinţesă, ci patul ei plin de atâtea mistere, după-amiezele şi serile cu supeuri, o lume cu care el nu avea mai mult contact decât are călătorul de pe scara vagonului de clasa treia cu vagonul restaurant, sclipitor de lumină şi tacâmuri, în cuprinsul de lemn lăcuit al căruia evoluează (deşi doar la al şaptelea vagon) o lume absolut inaccesibilă, mai distanţată decât toate distanţele de parcurs în clasa treia, în cuprinsul întregii ţări.

  — A venit să se plângă Valeriei… I-a bătut şi ei capul ca să-i explice ce „imprudenţă” am făcut: „Dacă e posibil copilăria asta, Valeria?… În cameră separată la „Giordache…„?”

  I-am spus cu jurăminte, bineînţeles, că n-am ştiut de ce e vorba… Că am crezut că mergem în restaurant… Că era ziua de naştere a Ginei… Mai ştiu eu ce?… Două săptămâni a suferit îngrozitor… Nu mă mai săruta… ca să mă pedepsească, „să mă facă să sufăr”… Era mereu gânditor, devenise mai bănuitor ca oricând. Mă plictisea, nu-i vorbă, puţin, căci fireşte ştia tot teatrul că e amorezat de mine, dar nimeni nu credea că trăiesc cu el, căci toţi ştiau că sunt cu Traian…

  — Care Traian?… E vreun actor…?

  — Eşti nebun?… Şi a făcut o strâmbătură de silă, dar la ea nu cred că era o silă fizică, ci una morală, însă mimica ei era nediferenţiată. Nu m-am culcat niciodată cu vreunul din teatru… E o prostie… Întâi că se află şi pe urmă încep invidiile, de nu te mai descurci: „Aşa?… Te-ai culcat cu ăla şi cu mine nu…?” Sunt foarte drăguţă cu ei şi atâta tot… Ce rost ar avea să mă culc cu Bălţăteanu, să zic aşa?… Colegi…

  — Dar Traian cine era?

  — Un inginer de la Căile Ferate… Venea cu maşina să mă ia… Tot teatrul ştia că suntem împreună…

  — Şi Ladima n-a ştiut nimic?

  — La început n-a ştiut… pe urmă a aflat ceva… Dar am tăgăduit… Spunând că aşa vorbeşte lumea… Că Traian nu vine pentru mine… ci pentru Gina… A mers cam greu, dar până la urmă tot a crezut. Stai că-ţi arăt acum, că sunt câteva scrisori din vremea aia…

  Intervin grăbit, speriat:

  — Lasă-le la rând. Şi surâd. Dar văd că ţii minte? Bună, indulgentă:

  — Cum o să uit câte încurcături îmi făcea?

  Mă uit la ea şi mă întreb însă dacă nu le-or mai fi citit şi alţii, aşa cum am făcut eu acum… Dacă nu cumva ea le-a făcut accesorii ale patului ei profesional.

  — Ce te uiţi aşa la mine? Mă întreabă senin, surprinsă. O scrisoare pe toate feţele, cu litere mai lungi parcă…

  Scumpă Emy, Trebuie să-ţi scriu, căci am impresia că e singurul mijloc în care mai pot comunica, de o săptămână încoace, cu tine. Nu mai pricep nimic. M-am întâlnit ieri prin faţa teatrului cu Gina şi n-a fost chip să scot o vorbă de la ea… Ce sunt ascunzişurile astea?… Până şi Valeria a început să aibă, de câte ori o văd, un aer încurcat… Repetiţii şi iar repetiţii, deşi am impresia că totuşi nu joci decât prea rar pentru atâtea repetiţii. Emilia, mai fii puţin şi a mea… E aşa de puţin ce-ţi cer. Imaginea