ta n-o mai pot dezlipi de viitorul meu… De altfel, e posibil să intervie o mare schimbare în viaţa noastră. Sunt în preajma unui mare eveniment… S-ar putea, Emy, ca în scurtă vreme să avem bani… Bani… Să ai ce-ţi trebuie, oferit de mine… Asta ar fi cea mai mare bucurie a mea, azi… Nu pot spune pentru moment… Ai să vezi… Ba da… Trebuie să-ţi spun… Îţi reproşez că tu îmi ascunzi lucruri, şi chiar în aceeaşi scrisoare, eu însumi mă fac vinovat de asta… Emy, un prieten mai tânăr, foarte, foarte bogat, mi-a telefonat acum două seri la gazetă, căci se vede că nu ştia că am demisionat… Noroc că Negrea, secretarul, îmi ştia adresa şi mi-a trimis vorbă… A doua zi de dimineaţă m-am întâlnit cu el… În biroul lui am stat de vorbă un ceas întreg. Nu stă acasă, are locuinţă în oraş, pe Cometa. Foarte frumoasă, cu mobilă modernistă, care mi-a plăcut foarte mult. Uite despre ce e vorba… Un frate mai mic al lor a murit… Şi vor să facă o fundaţie culturală… Bătrânul vrea să dea toată partea eventuală de moştenire a celui mort-sau o bună parte, pentru această fundaţie… E vorba de vreo 7- 8 milioane. N-au vorbit până acum cu nimeni şi prietenul meu a ţinut să mă consulte întâi pe mine. Din venitul cam de un milion pe an se vor face 100 de burse pentru şcoalele primare, căci bătrânul n-ar vrea să mai rămână nici un neştiutor de carte, 10 burse pentru şcoalele secundare, 4 burse pentru Universitate… Din restul venitului, cam 5- 6000 de lei se vor da anual premii pentru literatură, muzică, pictură şi teatru. Astea le-am fixat eu… A vorbit şi cu bătrânul şi cred că au căzut de acord cu mine. Va fi şi un fond de ajutorare… Faptul că mi s-au adresat mie mi-a făcut o nesfârşită bucurie… E posibil să fiu numit secretarul acestei fundaţii. Ar părea lumea altfel construită, Emy.

  Ca să discutăm mai mult, am luat ieri masa cu prietenul meu la „Modern”… A plătit el. Mâine ne întâlnim de-a dreptul la masă, ca să continuăm. M-a invitat tot el, dar acum trebuie să găsesc parale undeva, că n-are nici un Dumnezeu să-l las tot pe el să plătească.

  G. D. L.

  Emilia vede că nu mai dau nici un semn de viaţă, ca un bolnav în criză.

  — Ce ai rămas aşa?… Ia uite cum a rămas!… Îşi încruntă puţin privirea, ca să înţeleagă mai bine, cu ochii aceia mari, care nu văd decât simplu… Ţi s-au umezit ochii? Ce e? Noroc că pot minţi aşa, reflex aproape.

  — Mi-am adus aminte de fratele meu care a murit şi el.

  Din cauza fratelui mi s-au umezit ochii, dar trebuie să mărturisesc, oricât ar fi de monstruos, că nu din cauza lui Sorin, ci din pricina acestui biet frate, frate adevărat, din acelaşi altoi de suferinţă, care era grav ca un profesor universitar, de o politeţă de ambasador pensionar, surâzând puţin îndepărtat, cu ochii calzi în orbitele prea mari… al cărui destin eu aş fi putut să-l schimb în această lună aprilie, când i-am vorbit despre această „fundaţie” şi n-am ştiut.

  — Ai avut un frate mai mic?

  — Da…

  E înduioşată…

  Aproape că a turtit cutia cu scrisori, trebuie să se ridice în cot, ca să luăm alta.

  Emy, Ce-a mai fost ieri? Ştiam că nu ai decât în actul trei şi am venit să te iau… M-am jenat să intru în cabina voastră… Îmi închipuiam că se îmbracă fetele şi ţi-am trimis vorbă… Mi-ai spus să te aştept şi pe urmă n-ai venit… Fetele mi-au spus că te-a chemat directorul… M-am interesat însă şi am aflat că nici n-a fost directorul în seara aceea la teatru şi nici nu vine de obicei la spectacol. Te-am căutat apoi pretutindeni… Nimeni nu mi-a spus… Nu te văd aproape două săptămâni şi atunci ne pierdem unul de altul?… M-am întâlnit cu Gina, care vrea să-ţi vorbească… Spune că nici ea nu te vede…

  Întoarce spre mine capul rotund de pisică de lemn, cu orbitele geometrice.

  — Ce-a fost şi atunci… Traian mă aştepta la „Elysee” şi nici prin cap nu-mi trecea că Ladima vine să mă ia… A trebuit să rog fetele să-l ţie de vorbă până plec, căci dacă s-ar fi luat după mine, îl ştiam, nu mai scăpăm de el. Pe ele le amuza foarte mult aşa… Vivi l-a luat în cabina cealaltă, şi el a marşat… Ele râdeau să se prăpădească… Nu pricepea nimic şi era mirat de atâta prietenie şi dragoste din partea lor.

  Acum ţine ea, în mâna grăsuţă, scrisorile, şi eu citesc peste umărul ei rotund. Am făcut-o înadins pentru ca să mi le comenteze, fără să-i cer anume asta, căci, desigur că, numai aşa din reacţiune animală, ar refuza… Sub pretext că stau mai bine, m-am rezemat de ea cu un soi de familiaritate complice şi tandră… Creşte în mine o durere mărăcinoasă şi sunt actor într-un teatru care, ca teatrul în teatru din Hamlet, corespunde unei drame adevărate.

  Scumpa mea, Mâine vreau să te văd neapărat, Emy, am veşti bune de tot… Nici nu ştii ce înfrigurat sunt… Ieri am luat din nou masa cu prietenul meu, afară din oraş… Nici nu mi-am închipuit că s-au deschis grădinile şi mai ales că se poate mânca şi ziua acolo… La „Flora”, la prânz, parcă eşti într-o staţie climaterică în străinătate… Grădină mare cât un parc cu parmalâc verde, cu mese afară, aşa în plin soare… Galantarul bogat cu mâncăruri, chelnerii îngrijiţi îţi dau impresia de odihnă, de curat, ca de sanatoriu. M-am simţit aşa de bine… Pe urmă, după ce am luat cafele şi coniac, un coniac tare şi uşor ca o flacără galbenă, am făcut un tur cu maşina până la Otopeni… Cu toate că şoseaua era stricată, mi se părea că nici în leagăn, când eram mic, nu