forma unui platou –, gardul de sîrmă electrificată mergea tot mai departe, păstrînd irezistibil linia dreaptă, simbolul geometric al triumfului ţelurilor umane. Iar la picioarele lui, ici-colo, cîte un mozaic de ciolane, albe, vreun stîrv încă neputrezit pe terenul pămîntiu însemna locul unde căprioarele sau cerbii, vreo pumă, ori un porc spinos, ori un coiot, sau chiar lacomii vulturi ai deşertului, atraşi de mirosul de stîrv şi fulgeraţi la rîndul lor ca de o justiţie aidoma celei din epopeile poetice, se apropiaseră prea mult de sîrmele nimicitoare.

— Ăştia nu se învaţă minte niciodată, zise pilotul în uniformă verde, arătîndu-le scheletele de pe pămînt, dedesubtul lor. Şi nici n-o să se înveţe vreodată, adăugă el şi rîse de parcă într-un fel sau altul ar fi înregistrat o victorie personală asupra animalelor electrocutate.

Bernard rîse şi el. După două grame de soma, din cine ştie ce motiv, gluma i se păru bună. Rîse, dar apoi, aproape imediat, adormi şi în starea aceasta fu transportat peste Taos şi Tesuque. Survolară Nambe şi Picuris şi Pojoaque, Sia şi Cochiti, Laguna şi Acoma şi Mesa Vrăjită, Zuni şi Cibola şi Ojo Caliente. Cînd se trezi în cele din urmă, văzu că aparatul a aterizat şi s-a oprit, Lenina căra valizele într-o căsuţă pătrată, iar corcitura inferioară Gama Verde vorbea într-o limbă neînţeleasă cu un tînăr indian.

— Sîntem la Malpais, îi explică pilotul cînd coborî şi Bernard. Aceasta este casa de odihnă. Iar azi după-amiază e un mare dans în pueblo – satul indienilor. O să vă ducă el acolo, şi arătă către tînărul sălbatic şi posac. Trebuie să fie foarte amuzant. Rînji. Tot ce fac ăştia e distractiv. Zicînd acestea, se urcă în avion şi porni motoarele. Mă întorc mîine. Şi nu uitaţi (i se adresă el Leninei ca s-o liniştească), sînt foarte blînzi; sălbaticii n-or să vă facă nici un rău. Au destulă experienţă în privinţa bombelor cu gaze ca să ştie că nu trebuie să facă nici un fel de năzbîtii.

Continuă să rîdă, ambreie elicele avionului, acceleră şi dispăru.

 

1. Un fel de tenis cu minge moale jucat între scări rulante.

2. Zonă foarte pitorească din nord-vestul Angliei, unde au scris poeţii romantici Wordsworth, Coleridge, Southey („Poeţii lacurilor“) şi au pictat mai mult peisagiştii romantici.

Capitolul VII

Platoul muntos, denumit de localnici mesa, arăta ca o corabie imobilizată într-o strîmtoare de praf de culoarea unei coame de leu. Canalul şerpuia printre maluri abrupte şi, coborînd în pantă de la un perete la celălalt de-a curmezişul văii, desena o dungă verde – rîul şi luncile sale. La prova acestei corăbii de piatră din mijlocul strîmtorii şi părînd că face parte integrantă din ea, ca o excrescenţă a stîncilor goale modelată geometric, se afla acest pueblo denumit Malpais (Ţinutul Rău). Stană de piatră peste alte stane de piatră, fiecare etaj mai mic decît cel de dedesubt, casele înalte se ridicau ca nişte piramide în trepte, cu vîrful amputat, către cerul albastru. La picioarele lor se desfăşură o hălăciugă de clădiri scunde, răsfirate, un zig-zag de ziduri; iar din trei părţi prăpastiile abrupte cădeau direct în cîmpie. Cîţiva vălătuci de fum se înălţau perpendicular şi se pierdeau în văzduhul fără o adiere de vînt.

— Ciudat, zise Lenina. Foarte ciudat. Era cuvîntul peiorativ pe care-l folosea cel mai frecvent. Nu-mi place. Şi nu-mi place nici individul ăsta, adăugă ea, arătînd spre călăuza indiană care primise sarcina de a-i duce pînă la pueblo.

În mod evident, i se răspundea cu acelaşi simţămînt. Pînă şi spinarea indianului care mergea înaintea lor pe drum era ostilă şi posacă, chiar dispreţuitoare.

— Şi pe urmă – îşi coborî Lenina glasul –, miroase rău.

Bernard nu încercă să nege acest lucru. Merseră mai departe.

Deodată tot văzduhul păru să învie şi parcă începu să zvîcnească, să pulseze cu acea mişcare neobosită a sîngelui în vine. Acolo sus, la Malpais, răsunau tobele. Picioarele lor începură să se mişte în ritmul bătăilor acestei inimi misterioase; grăbiră pasul. Poteca îi duse pînă la picioarele peretelui de stîncă. Laturile marii corăbii pe care-o reprezenta mesa îi dominau: erau cel puţin o sută de metri pînă la copastia corăbiei.

— Ce bine era dacă aduceam încoace avionul! zise Lenina privind cu oroare în sus, spre faţada monotonă a stîncii. Nu pot să sufăr mersul pe jos. Şi ori de cîte ori te afli la poalele unui deal, te simţi atît de mic!

Parcurseră o parte din drum în umbra platoului înalt, înconjurară un colţ de stîncă ieşit în afară şi ajunseră într-o viroagă unde se afla o scară dublă de frînghie. Urcară pe ea. Apoi ajunseră la o potecă foarte abruptă care trecea în zig-zag dintr-o parte în alta a abisului. Uneori abia se mai auzea răpăitul tobelor, alteori se părea că bat la doi paşi de tine, după colţ.

Cînd erau pe la jumătatea drumului, un vultur zbură atît de aproape de ei încît fîlfîitul aripilor le răcori feţele. Într-o crăpătură din stîncă zăcea un morman de oseminte. Totul era apăsător de straniu şi indianul mirosea din ce în ce mai tare. În