În clipa aceea am realizat că vraja din după-amiaza de început de toamnă s-a spulberat.

  La ora cinci i-am spus că trebuie să plec la serviciu şi am invitat-o să iasă cu mine să luăm o gustare. M-a refuzat, spunându-mi că trebuie să stea acasă să aştepte telefonul despre care îmi vorbise.

  — Nu pot să sufăr să stau în casă şi să aştept să sune telefonul. Când rămân singură, am impresia că putrezeşte carnea pe mine. Da, putrezeşte puţin câte puţin, se topeşte şi se transformă într-un lichid verde care se scurge pe pământ şi e absorbit. În urma lui nu mai rămân decât hainele. Asta e senzaţia care pune stăpânire pe mine când stau toată ziua în casă.

  — O să-ţi ţin companie şi data viitoare când ai de aşteptat un telefon… atâta vreme cât prânzul e inclus.

  — Grozav! O să pun la cale şi un incendiu, pentru desert.

  Midori nu şi-a făcut apariţia la cursul de Istoria teatrului – II de a doua zi. După curs, m-am dus la cantina studenţească şi am luat prânzul de unul singur. Nu mi-a plăcut deloc. Apoi m-am aşezat la soare şi am privit la ce se întâmpla în jurul meu. Chiar lângă mine, două studente stăteau de vorbă, în picioare. Una dintre ele ţinea la piept o rachetă de tenis cu aceeaşi grijă cu care o mămică şi-ar fi ţinut copilaşul, cealaltă avea braţul plin de cărţi şi un LP cu Leonard Bernstein. Amândouă erau drăguţe şi îmi era clar că le place să trăncănească vrute şi nevrute. Dinspre clădirea clubului studenţesc se auzea o voce de bas care făcea game. Pe ici, pe colo, se vedeau grupuri de câte patru-cinci studenţi care schimbau opinii, râdeau sau ţipau unii la alţii. În parcare, câţiva indivizi se distrau cu rolele, iar un profesor cu o servietă de piele în braţe făcea slalom printre ei, încercând să-i evite. În curtea interioară, o studentă cu coif pe cap, ghemuită la pământ, scria ceva în legătură cu invadarea Asiei de către americani. Era atmosfera obişnuită a pauzei de prânz din campus, dar, privind cu mai multă atenţie, am devenit conştient de un lucru: fiecare, în felul său, părea fericit. Nu ştiu dacă erau chiar fericiţi sau numai îşi afişau fericirea, dar mie mi se păreau fericiţi în acea după-amiază de septembrie şi din această pricină m-am simţit cumplit de singur. Era o senzaţie nouă şi aveam impresia că doar eu eram străin de atmosferă.

  De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, în ce atmosferă am mai reuşit eu să mă integrez în ultimii ani? în nici una. Ultima dată când m-am simţit bine a fost la biliard, cu Kizuki, lângă port. Kizuki a murit în noaptea aceea şi de atunci încoace, între mine şi lume s-a interpus un imens sloi de gheaţă. Ce-a însemnat Kizuki pentru mine? N-am putut niciodată răspunde la această întrebare. Tot ce ştiu – şi e o certitudine – este faptul că moartea lui Kizuki mi-a răpit, definitiv, o parte din adolescenţă. Ce semnificaţie a avut lucrul acesta sau ce consecinţe urma să aibă, n-am ştiut şi probabil nici n-am să ştiu vreodată.

  Am stat multă vreme nemişcat şi am privit atmosfera din campus, m-am uitat la cei care treceau pe-acolo, sperând totodată că o voi vedea şi pe Midori. Ea n-a apărut însă. După pauză m-am dus la bibliotecă să mă pregătesc pentru cursul de germană.

  În sâmbăta aceea, după-amiază, a venit la mine în cameră Nagasawa şi mi-a propus să ne petrecem noaptea în oraş. Mi-a promis că va obţine permis şi pentru mine. Am fost de acord să-l însoţesc. Toată săptămâna mă simţisem foarte straniu şi eram dispus să mă culc cu orice fată.

  Spre seară am făcut un duş, m-am bărbierit şi m-am îmbrăcat frumos. Am luat cina la cantină cu Nagasawa şi apoi am mers cu autobuzul spre Shinjuku. Ne-am învârtit puţin prin cartierul animat şi apoi am intrat într-unui din barurile noastre, decişi să aşteptăm o pereche de fete. De obicei, perechile curgeau gârlă, mai puţin în seara aceea. Am băut whisky cu sifon ca să nu ne ameţim prea rău şi am aşteptat aproape două ore. În cele din urmă, au apărut două fete care s-au aşezat la bar şi au comandat gin şi margarita. Nagasawa le-a abordat imediat, dar ele i-au spus că-şi aşteaptă prietenii. Am stat totuşi de vorbă toţi patru până au venit băieţii, după care am rămas iar singuri.

  Nagasawa mi-a propus să schimbăm barul, aşa că am ajuns la unul mic, mai retras, unde clienţii erau deja afumaţi, făcând o gălăgie asurzitoare. La masa din colţ am văzut trei fete. Ne-am dus la ele şi am stat toţi cinci de vorbă. Ne-am simţit în formă, eram bine dispuşi, dar când le-a propus Nagasawa să mergem să mai bem şi în altă parte, ele au spus că se grăbesc pentru că se închid porţile căminului. Toate trei locuiau la un cămin de fete. A fost o zi plină de ghinioane. Am mai intrat într-un restaurant, dar nici acolo norocul nu a fost de partea noastră. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar n-am avut parte de fete în seara respectivă.

  Pe la ora unsprezece şi jumătate Nagasawa a decis să renunţe, mărturisind că seara a fost un fiasco.

  — Îmi pare rău că te-am târât atâta după mine, a spus el.

  — Nu-i nimic, îmi pare bine că ţi se mai întâmplă şi ţie să ai parte de asemenea seri, am zis eu.

  — Cam o dată pe an, recunoscu el.

  Să fiu cinstit, îmi trecuse pofta de sex şi mă săturasem de băut. Prea multă agitaţie în Shinjuku sâmbăta noaptea.

  — Ce-ai de gând să faci acum, Watanabe?

  — O să intru într-un cinematograf în care rulează filme toată noaptea. N-am mai văzut un film de nu ştiu când.

  — Atunci