Ce este această nouă cumpănă? Ce este această nouă năvălire? Cine sunt năvălitorii, de unde vin, ce vreau? Şi cine este noul Moise, care-i conduce la noul pământ al făgăduinţei, aşezat de astă dată pe malurile Dunării?

  Ce sunt năvălitorii? Sunt un popor activ, inteligent, neobosit întru îndeplinirea misiunii sale; sunt adepţii celui mai orb fanatism religios; cei mai exclusivişti din toţi locuitorii pământului, cei mai neasmilabili cu celelalte popoare ale lumii…

  Ce vor ei de la noi?

  Să devie proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai ţării să facă nişte iloţi, precum sunt astăzi ţăranii din Galiţia şi din o parte a Bucovinei.

  Ţara e frumoasă, îmbelşugată; ea are oraşe mari, drumuri de fier, instituţii dezvoltate şi un popor cam neprevăzător, ca toate popoarele de viţă latină… Ce este mai uşor, decât să substitui locuitorii acestei ţări şi de a face din ţara întreagă o proprietate israelită?

  Dacă este acesta planul năvălitorilor de astăzi, precum totul ne induce a o crede, el probează încă o dată spiritul întreprinzător al neamului israelit şi departe de a merita un blam, el e de natură a-i atrage lauda şi admirarea oamenilor practici.

  Blamul s-ar cuveni nouă, românilor, dacă prin nepăsarea noastră sau prin aplicarea unor fatale şi absurde teorii umanitare, am da înşine o mână de ajutor la realizarea acestui plan. Blamul ar cădea pe capul nostru, dacă înşelaţi de aceleaşi teorii, înţelese pe dos, sau dominaţi de o spaimă imaginară sub influenţa unor ameninţări imaginate, am uita că patria românească este un depozit sacru încredinţat nouă de părinţii noştri, pentru ca să-l transmitem întreg şi nepătat copiilor noştri…

  Ce ar zice dar ţara întreagă, dacă i-am crea o asemenea situaţie în istorie? Ce ar zice românul care s-a luptat voios pentru independenţa moşiei strămoşeşti?

  Ţara şi-ar întoarce ochii cu durere de la noi.

  Românul ar zice: nu-mi mai cereţi de astăzi înainte sângele meu, dacă acel sânge vărsat nu slujeşte decât la trunchierea ţării şi la înjosirea demnităţii naţionale.

  Pentru aceste considerente, când astăzi România vine cu istoria sa în mână pentru ca noi să înscriem pe paginile sale al nostru veto, eu unul rup pagina destinată pentru înscrierea umilirii ţării, iar pe cealaltă pagină scriu cu inima mea: demnitatea şi salvarea ei!” (Din discursul contra revizuirii art. 7 din Constituţie, rostit în Senatul României, sesiunea extraordinară, şedinţa de la 10 octombrie 1879 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 230 de joi 11/23 octombrie 1879, paginile 6552 până la 6558)

  MIHAIL KOGĂLNICEANU.

  Iată poziţia de mândră ţinută naţională pe care înţelegea să se aşeze în raport cu problema jidănească şi cu presiunile exercitate din afară, ministrul de interne Mihail Kogălniceanu, titular al aceluiaşi departament, care astăzi a de venit locul de unde pornesc ordinele de tortură împotriva celor care mai luptăm ca să ne apărăm neamul: „Toţi cei ce poartă un interes viu pentru ţara lor s-au preocupat a opri exploatarea poporului prin jidovi.

  În România, chestiunea jidovilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică.

  În România jidovii nu constituiesc numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituiesc în toată putere cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin limbă, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente.

  Nu este, prin urmare, la mijloc persecuţiune religioasă; căci, de ar fi aşa, israeliţii ar întâmpina interdicţiunea sau restricţiunea în exerciţiul cultului lor, ceea ce nu este. Sinagogile lor nu s-ar ridica libere alăturea cu bisericile creştine. Învăţământul lor religios, publicarea lor de cult, asemenea nu ar fi învoite.

  Toţi acei care au vizitat principatele, şi îndeosebi Moldova, s-au înspăimântat de aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l înfăţişează israeliţii polonezi care împoporează oraşele noastre. Când ei au cercetate mai în fond comerţul, industria şi mediile de convieţuire a acestei mulţimi, aceşti călători s-au spăimântat şi mai mult, căci au văzut că jidovii sunt consumatori fără a fi producători. Şi că marea, şi pot zice, singura lor industrie, este debitul băuturilor…

  Eu nu am scos pe nici un evreu din domiciliul său pe simplul cuvânt că după toate legile ţării, israeliţii din România nu au drept de domiciliu la sate, precum acesta este cazul şi în Serbia.

  Eu am mărginit închirierea pe viitor de cârciume şi accisuri la israeliţi, şi mai în special, al cei ce se numesc galiţiani şi podoliani. Măsura aceasta este întemeiată pe regulamentul organic şi pe legea votată de adunarea generală şi sancţionată de Domnul Mihai Sturza şi pe care nici o lege posterioară n-a desfiinţat-o până astăzi, ba chiar toţi miniştrii de interne şi înainte şi în urma convieţuirii, au ordonat şi menţinut aplicarea ei. Dovadă sunt ordinele predecesorilor mei şi anume: din 17 şi 28 iunie 1861, din timpul ministrului Costa Foru, din 5 februarie 1866, subscris de generalul Florescu, din 11 martie şi 11 aprilie 1866 către Prefectura de Râmnicul-Sărat, subscris de Principele Dimitrie Ghica etc.

  În această situaţiune nu un ministru, ci zece miniştri, succedându-se la putere, unul după altul, n-ar putea face altfel decât ceea ce am făcut eu şi predecesorii mei.

  Miniştri ai României, ai unei ţări cu un regim constituţional, noi nu putem guverna decât cu voinţa naţiunii.

  Suntem datori a ţine seamă de trebuinţele, de păsurile, şi până la un oarecare punct şi chiar şi de prejudiciile ei…

  Aceasta dovedeşte marea iritaţiune din partea populaţiunilor române, provenită din grele suferinţe şi de o legitimă îngrijire, căci este vocea unei naţiuni ce se simte ameninţată în naţionalitatea sa şi în interesele sale economice. Această voce străinii o pot înăbuşi, dar nu este permis nici unui ministru român, de orice partid ar fi, de a nu o asculta.

  De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate regimele, toţi domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu