sensibil al existenţei, dar — „aşa cum am spus” — acest nivel este al lucrurilor care devin şi care se nasc. Concluzia lui HACKFORTH (1959, 19) este următoarea: „Timaios spune că universul este un γίγνομενον (care ar putea fi ambiguu) şi un γένετον (care în mod sigur nu este).” τι τὸ γίγνομενον ἀεί, afirmă Hackforth, înseamnă, aşa cum spune şi Cornford, ceea ce se află veşnic în devenire, adică într-un proces de schimbare; numai că prin „veşnic” (άεί) nu trebuie să înţelegem „din eternitate”, ci „în fiecare moment al existenţei sale”.

ROBINSON (1979) consideră că ocurenţa lui ἀεί după γίγνομενον poate fi interpolarea unui copist, menită completării aparentului paralelism verbal cu antecedentul τὸ ὄν ἀεί şi introducerii a ceea ce la prima vedere pare a fi o clară trimitere la doctrina din Republica, 475 e 9 sqq. — care postulează pe de o parte o lume a formelor (în care ηενεσις, luat fie ca „naştere”, fie ca „proces”, nu joacă nici un rol) şi, pe de alta, o lume în spaţiu şi timp aflată între τὸ ὄν şi τὸ μή ὄν, a cărei determinare esenţială este γένεσις înţeles ca proces. O astfel de trimitere este însă inadecvată în contextul de faţă (27 c—d), al cărui scop principal este acela de a distinge pe cele ce se nasc de cele nenăscute şi de a vedea astfel căreia din cele două clase îi aparţine ο πας ουρανος (ceea ce nu înseamnă neapărat că doctrina din Republica a fost abandonată). În acest caz nu este însă clar de ce Platon a trebuit să înceapă un astfel de discurs critic pornind de la o premisă ce se află în contradicţie formală cu ceea ce urmează. De fapt, susţine Robinson, problema aparţine doar comentatorilor, şi nu lui Platon, al cărui argument (27 d 6—28 a 4) este clar, concis şi necontradictoriu:

(i) O formă, care nu are un început, trebuie distinsă de un obiect senzorial (care are un început) (27 d 6—28 a 4).

(ii) Începutul obiectelor senzoriale este produs de către o cauză (28 a 4-6).

(iii) Lumea în sine este un obiect senzorial şi deci: a) s-a născut (γέγονεν, 28 b 7) şi b) naşterea ei are o cauză (28 c 2 — 3, b 2 —c3).

Substantivele formate din τὸ + un participiu sau din τὸ + un adjectiv, continuă ROBINSON (1979), se referă în general fie la o clasă de obiecte, fie la un obiect individual. În marea lor majoritate comentatorii au considerat că τὸ ὄν şi τὸ γίγνομενον se referă la clase şi au folosit în acest caz termenul de „lume” (lumea formelor de exemplu). Dar, dacă se omite acel ἀεί de la 28 c 1, atunci interpretarea în termeni de „membru al unei clase” este mult mai plauzibilă.

{16} Este vorba de epilepsie.