{10} παράλλαζις (deviaţie) este un termen extrem de rar folosit. În Platon el mai apare doar în Omul Politic, la 269 e. ,,Parallaxis denumeşte un fenomen astronomic care se produce la intervale regulate şi care face parte din cursul firesc al lumii, chiar dacă provoacă catastrofe pe Pământ” (BRISON, 1992, 226, n. 59).

{11} În text: λυόμενος. Cu privire la ce anume provoacă revărsarea Nilului, s-au emis două ipoteze principale: Anaxagoras (46A, 91), Eschil (Suppl., 565), Sofocle (fr. 797 N = 882 P) şi Euripide (Hel., 3, fr. 228) au crezut că revărsarea este produsă de topirea zăpezii. Porfir şi Proclos, urmându-l pe Herodot (II, 22), refuză însă această explicaţie. Conform celei de a doua ipoteze, revărsarea Nilului era de fapt produsă printr-un sistem de canale de irigaţie (cf. Isocrate, Busiris, 13). Pentru alte detalii vezi CORNFORD (1937, 365 — 6).

{12} Tyrrhenia, mai târziu Etruria, este de fapt Italia Occidentală.

{13} Expresia περι φυσεως, ce apare mai sus, la 27 a 4 (cf. Phaidon, 96 a 8), este o aluzie la scrierile cosmologice ale secolului al V-lea. Pentru detalii vezi TAYROR (1928, 58).

{14} În ce priveşte oportunitatea invocării zeilor înaintea oricărei acţiuni, vezi Philebos, 25 b, Legi, 887 c, Epinomis (apocrif), 890 c, Scrisoarea a VIII-a (probabil apocrifă), 353 a.

{15} În gândirea presocratică (Thales, Anaximandru, Anaximene) problema dominantă a fost cea cu privire la originea lumii. Primul care s-a abătut de la această tradiţie a fost Heraclit, care a conceput o cosmologie fără cosmogonie. Platon pare a nu fi fost influenţat de către doctrina lui Heraclit, de vreme ce Timaios a fost scris în termenii unei cosmogonii. Aristotel [De caelo, 280 a 28; Met., 1072 a 2) (urmat de Plutarh şi Atticus) nu a pus la îndoială faptul că Platon a descris universul ca fiind născut. Xenocrate (urmat de Crantor, Teofrast, Albinus şi Proclos) a considerat însă că discursul lui Timaios trebuie interpretat ca o încercare de a explica lumea aşa cum este ea, în eternitatea ei — acest discurs fiind scris sub forma unei povestiri despre alcătuirea în trecut a universului numai pentru a fi mai uşor de înţeles (cf. Aristotel, De caelo, 279 b 32 sqq.). HACKFORTH (1959, 22) este de părere că motivul pentru care Xenocrate şi-a susţinut interpretarea nu a fost dificultatea legată de începutul temporal al universului, sau cea privitoare la un stadiu pre-cosmic, ci faptul că Platon a afirmat în Timaios că o lume care are un început nu va avea un sfârşit; iar această afirmaţie contrazice doctrina din Republica (546 a), după care tot ce este născut are un sfârşit. Dar, este de părere HACKFORTH (1959), doctrina din Republica nu este contrazisă de cea din Timaios. Ceea ce Demiurgul le spune zeilor astrali, şi anume că ei, deşi sunt născuţi, nu vor pieri atâta vreme cât el nu doreşte acest lucru, are un caracter general, şi deci se aplică la întregul univers. El, universul, nu este etern, aşa cum este paradigma lui; dar el nu va pieri niciodată, de vreme ce Demiurgul nu vrea ca el să piară. În exegeza modernă, cei care susţin că Timaios nu este de fapt o cosmogonie invocă drept argument principal fraza de la 27 d—28 a: „Aşadar, după părerea mea, mai întâi trebuie să facem următoarea distincţie : ce este fiinţa (το ὄν) veşnică (άεί), ce nu are devenire (γενεσις), şi ce este devenirea veşnică (δει), ce nu are fiinţă”.

CORNFORD (1937, 24—5) arată că γίγνεσθαι are două sensuri — acela de ,,a se naşte” şi acela de ,,a deveni” (adică de ,,a fi într-un proces de schimbare”). În cazul primului sens, cauza (Demiurgul) este una de generare — metaforele de „tată” şi „făuritor” fiind pe deplin justificate. În cazul celui de al doilea sens, cauza este una de menţinere a schimbării — cele două metafore menţionate mai sus devenind în acest context mai puţin potrivite. Cu toate acestea, CORNFORD (1937, 24—5) susţine că la suprafaţă Platon vorbeşte folosind primul sens, ca şi când universul ar fi apărut la un moment dat dintr-o stare anterioară de dezordine, dar că, de fapt, el are în vedere al doilea sens („universul este veşnic într-un proces de schimbare”).

HACKFORTH (1959, 18—9) se opune interpretării lui Cornford. Dacă Platon a avut în vedere ceea ce susţine interpretarea lui Cornford, atunci el a făcut tot ce i-a stat in putinţă pentru a-l induce pe cititor în eroare. Interpretarea lui Cornford se bazează pe un singur cuvânt: acel ἀεί care apare la 28 a 1. Dar, a te baza pe acest unic cuvânt este puţin riscant, căci, aşa. cum notează Burnet, el este omis în două manuscrise şi în citările lui Proclos şi Simplicius. În plus, „se pare că el era necunoscut lui Cicero şi lui Chalcidius, deşi aceştia sunt nişte traducători atât de incompetenţi, incât nu voi pune mare preţ pe traducerile lor. În orice caz, cu sau fără zei, găsesc că interpretarea lui Cornford este invalidă” (HACKFORTH (1959, 19). Cornford susţine că interpretarea sa poate fi susţinută şi de pasajul 28 b 8—9, în care Platon spune că universul este γέγονεν, pentru că este „vizibil, palpabil şi are trup, iar toate de acest fel sânt sensibile.” Şi ceea ce este sensibil, comentează Cornford (1937, 26), aparţine nivelului de jos al existenţei, în contrast cu fiinţa eternă. Dar, în comentariul său, Cornford nu traduce ceea ce urmează în textul lui Platon după „...iar toate de acest fel sunt sensibile”, adică: „şi cele sensibile, aşa cum am spus, puţind fi concepute prin opinia întemeiată pe sensibilitate, au devenire şi sunt generabile” (28 b 10— 11). Omiţând traducerea acestui pasaj în comentariul său, Cornford neglijează un aspect esenţial al argumentaţiei lui Timaios, şi anume : nu numai că universul aparţine nivelului