Iată deci ce vom spune în continuare. Cei care s-au născut bărbaţi, dar care au fost laşi şi şi-au trăit rău viaţa, se vor naşte apoi, potrivit mitului verosimil, [91a]femei. De aceea, zeii au creat atunci dorinţa de împreunare, punând în bărbaţi o anumită substanţă şi în femei o alta. Şi iată cum au făcut. Ei au perforat canalul prin care lichidele curg prin plămâni spre rinichi şi vezică — de unde apoi sunt evacuate prin presiunea aerului — astfel încât acesta să comunice cu măduva compactă, numită de noi mai înainte sămânţă, [91b]ce trece din cap în gât şi apoi înaintează de-a lungul coloanei. Această sămânţă este vie şi, găsind acel orificiu, este cuprinsă, în partea în care el se găseşte, de o vie dorinţă de a ieşi de acolo, creând astfel în noi dorinţa de a procrea. De aceea la bărbaţi organul procreării devine rebel şi poruncitor, asemenea unui animal ce nu ascultă de raţiune şi care, din cauza dorinţelor lui nebuneşti, încearcă să devină atotstăpânitor. [91c]La fel este şi la femei — ceea ce numim pântece sau uter este asemenea unui animal posedat de dorinţa de a procrea. Dacă pântecele este lăsat sterp mult dincolo de sorocul lui, acesta se necăjeşte din cale-afară şi rătăceşte prin trup blocând căile respiratorii; şi, blocând respiraţia, produce mari suferinţe şi felurite boli — totul durând până când Erosul lui se uneşte [91d]cu dorinţa ei. Atunci, ca şi cum ar elibera trunchiul unui pom aplecat de prea multe roade, pântecele, asemenea unui pământ fertil, este însămânţat cu vietăţi care nu au încă formă şi care nu se văd cu ochiul liber din cauza micimii lor. Părţile acestor vietăţi sunt apoi separate, hrănite până când ele cresc îndeajuns înăuntrul pântecelui şi, după aceea, sunt scoase la lumină, desăvârşind astfel naşterea vieţuitoarei. În chipul acesta sunt născute femeile şi tot ceea ce este de parte femeiască.

Păsările sunt născute din bărbaţi inocenţi, dar cam săraci cu duhul, care s-au arătat interesaţi de cele [91e]cereşti, dar care au crezut, în simplitatea lor, că cea mai sigură dovadă cu privire la ele se obţine cu ajutorul ochilor. Lor, în loc de păr, le cresc pene. Animalele sălbatice terestre provin din cei care nu s-au ocupat deloc cu filosofia şi cu cele cereşti, pentru că nu-şi mai puteau folosi revoluţiile din capul lor, fiind călăuziţi de acele părţi ale sufletului ce se află în piept. De aceea aceste animale îşi lasă capul şi membrele din faţă pe pământ, către care sunt atrase printr-o afinitate naturală. Iar craniul lor, în care revoluţiile [92a]sufletului au fost abandonate, s-a alungit, luând tot felul de forme. De aceea aceste animale au patru sau mai multe picioare; căci zeii le-au dat celor mai sărace cu duhul mai multe puncte de sprijin, de vreme ce ele sunt mult mai atrase de pământ. Iar pe cele mai proaste dobitoace — ale căror trupuri, în întregul lor, se întind pe pământ, şi care, deci, nu mai au nevoie de picioare — zeii le-au făcut fără picioare, lăsându-le să se târască.

Cea de-a patra categorie de animale, cele care [92b]vieţuiesc în apă, provine din cei mai săraci cu duhul. Zeii nici măcar nu i-au mai considerat vrednici să respire aerul curat, căci sufletele lor s-au umplut de impurităţi din pricina prea multelor rele săvârşite. Şi, în loc să respire aerul curat şi pur, zeii le-au hărăzit să respire mocirla adâncurilor. Astfel au apărut peştii şi scoicile şi toate câte vieţuiesc în apă; lor, drept pedeapsă pentru ignoranţa lor nemărginită, le-a fost dat să trăiască în locurile cele mai adânci. Acestea sunt legile după care toate vieţuitoarele, atunci şi acum, se transformă [92c]unele într-altele, câştigând sau pierzând înţelepciunea ori prostia.

Acum, în sfârşit, putem spune că discursul nostru despre univers a ajuns la capătul lui. Universul, primind în sine vieţuitoarele muritoare şi nemuritoare şi cuprinzând tot ceea ce este vizibil şi tot ceea ce este o copie a vieţuitoarei inteligibile, a devenit el însuşi o vietate vizibilă — un zeu perceptibil, neasemuit de mare, de bun, de frumos, de desăvârşit: acest cer unic în felul său şi unul.

{1} Constituţia cetăţii Locri a fost atribuită iui Zaleukos (cf. Aristotel, Politica, 1274 a 22); ea a fost considerată drept prima constituţie scrisă din lumea greacă.

{2} Adică pieirea celor mai mulţi dintre cei ce locuiau în afara Egiptului. Cf. Timaios, 22 c şi Legi, 677 a.

{3} Întâlnirea celor patru personaje din Timaios (Socrate, Timaios, Hermocrate, Critias) are loc în timpul Panatheneelor (cf. Timaios, 26 e), sărbătoare închinată Atenei.

{4} Apaturiile erau o sărbătoare ioniană şi ateniană, ce dura trei zile. În cea de a treia zi, care se numea Coureotis (nume ce provine, se pare, din verbul κειρειν — a tunde), tinerilor ce urmau să fie primiţi în fratrie li se tăia părul.

{5} Amasis (568—526), faraon din cea de a XXVI-a dinastie; cf. Herodot, II, 162 sqq.

{6} Phoroneus, fiul lui Inachos, a fost considerat de unii autori (Clement Alexandrinul, Strom., I, 102; Pausanias, II, 15, 5) ca fiind primul om născut în acel ţinut. După Clement Alexandrinul (Strom., I, 102), Platon îl urmează aici pe Acusilaos, care l-a numit pe Phoroneus primul om.

{7} Niobe, fiica lui Phoroneus, nu trebuie confundată cu soţia lui Amphion.

{8} Deucalion (fiul lui Prometeu) şi Pyrrha, soţia sa, au scăpat, cu ajutorul unei corăbii, de potopul dezlănţuit de Zeus şi, urmând sfatul acestuia, au repopulat Pământul aruncând pietre în urma lor.

{9} Legenda lui Phaethon apare la Hesiod, Eschil şi Euripide.