Raportul semnal/zgomot fiind mic, deducem că medierea energetică a comunicării este o cale rudimentară, la care natura a renunţat în momentul când a apărut limbajul articulat, formă mult mai eficientă de transmitere a informaţiei, Medierea energetică ar putea fi însă folosită pentru comunicare în lumea animalelor fără limbaj articulat. La om este posibil ca această modalitate de comunicare să persiste în stare latentă ca fenomen atavic şi să se manifeste în situaţii de excepţie.

   Autoinducerea unei stări intermediare de conştientă constituie încă un argument pentru implicarea în acest fenomen de comunicare a unor niveluri premergătoare stării de conştientă, adică la nivel de subconştient. Cenzura conştientei ne apare în acest caz ca un obstacol pentru accesul informaţiei. Pledează pentru aceasta şi facilitatea mai mare de a obţine comunicări mentale în timpul somnului, respectiv prin vis (S. Krippner) şi al hipnozci (V. Vasiliev).

  Subiectul nu este permeabil execuţiei, în această stare, a unor ordine contrare raţiunii, induse din afara sa. Cel puţin, în experimentul nostru. Întrebuinţarea unui anumit registru de frecvenţe pentru a influenţa deciziile inamicului în sensul dorit, în caz de război, după cum ne asigură Larry Collins în lucrarea sa "Dedal", pare să o contrazică.

  SENSIBILITATEA LUMII VEGETALE ESTE O REALITATE?

  S-a vorbit mult despre experienţele lui Jagadi, Chandra Bose, ale lui Clive Backster şi ale altor cercetători, inclusiv din România, referitoare la strania capacitate a lumii vegetale de a comunica pe un canal necunoscut, diferit de sistemul nervos, şi de a sesiza intenţiile şi sentimentele noastre.

  În ciuda experimentelor de laborator sau chiar a unor observaţii empirice, aceste informaţii sunt privite cu rezerve nu numai pentru nota lor de senzaţional, ci şi pentru motivul că în lumea vegetală nu s-a putut descrie încă o structură nervoasă – singura considerată de ştiinţă ca aptă să prelucreze informaţie. Şi totuşi, plantele agăţătoare îşi găsesc suportul necesar, situat chiar după obstacole, sau îşi schimbă direcţia de înaintare dacă acesta este mutat în alta parte, ca şi cum 1-ar vedea. Există plante care se orientează după miros, altele reacţionează la atingere prin plierea frunzelor.

  Am studiat sensibilitatea manifestată la atingere de Mimosa pudica. Timpul de răspuns al plantei, calculat din momentul atingerii până la plierea frunzelor este uşor mai crescut în raport cu cel al reactivităţii la regnul animal. Amploarea răspunsului este funcţie de intensitatea stimulării. Prelungind timpul de excitaţie prin presiunea pe frunză, planta îşi flexează mai întâi ramul cu frunza, apoi întreaga tijă, acţiunea de extindere a excitaţiei din aproape în aproape prin plantă producându-se întocmai ca difuziunea excita (iei prin sistemul nervos.

  Graţie capacităţii de a se plia la atingerea cu un corp solid, s-a studiat la Mimosa pudica şi fenomenul de habituare, care este considerat a fi o expresie a învăţării. La stimulii aplicaţi într-un ritm constant asupra frunzelor sale, de exemplu picături de apă, după circa 20 de minute planta nu-şi mai strânge frunzele. Apare habituarea, adică obişnuinţa cu stimulii; nemaiprezentând o noutate pentru plantă aceasta nu mai reacţionează în prezenţa lor. Planta "a învăţat" din experienţă. Este ca şi cum ar fi dotată cu sistem nervos.

  Vom observa că plantele, ca şi alte fiinţe fără sistem nervos sau cu un sistem nervos rudimentar, se integrează complet în lumea lor, uzând de toate atributele specifice oricărei fiinţe dotate cu sistem nervos evoluat. Percep sunetul, lumina, frigul, căldura. Sunt capabile să discearnă natura obiectelor cu care vin în contact. 0 plantă carnivoră poate distinge în experiment insectele de pietre sau alte materiale inerte de greutate egală, la care rămân indiferente.

  Plantele manifestă ritmicitatea oricărei fiinţe înzestrate cu sistem nervos: perioadele de activitate alternează cu cele de repaus. Prelungirea artificială a zilei de activitate conduce la surmenarea lor, repausul nopţii fiindu-le necesar ca şi omului.

  Dincolo de experienţele de laborator, sunt foarte multe observaţii care atestă că un pom, o plantă sau o floare faţă de care, în afară de hrana ce i-o dăm, manifestăm şi tandreţe, are o dezvoltare mult mai prosperă decât dacă avem o atitudine indiferentă sau chiar ostilă.

  Să încercăm o explicaţie a sensibilităţii la plante.

  Pentru a înţelege o astfel de capacitate la plante trebuie să revenim la unele acţiuni prezentate anterior, Ca orice structură vie, plantele sunt sisteme deschise care fac schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul. Schimbul de informaţie presupune o prelucrare, indiferent dacă ele au sau nu o structură nervoasă, după cum rezultă din comentariile noastre anterioare. Ca urmare, perceperea mediului de către plante face parte din condiţia întregii lumi vii.

  Pe de altă parte, am amintit că sunt experienţe care impun ideea existenţei unui câmp energetic emis de neuroni, concomitent cu formularea mentală a gândurilor noastre. Ideile, sentimentele noastre, exprimate sau nu, circulă în spaţiul ce ne înconjoară şi sub forma de câmp energetic purtător de informaţie. Coloratura tandră sau ostilă a sentimentelor noastre sunt în consecinţă informaţii conţinute în câmpul energetic emis de creier. Acest câmp va fi recepţionat ca urmare şi de către plante. Spuneam că este posibil ca tot ceea ce este viu să comunice dincolo de limbajul articulat printr-un canal mediat energetic pe care l-am numit limbajul universal al vieţii. Ar fi o cale de comunicare accesibilă tuturor celulelor vii. Viaţa este indisolubil legată de posibilitatea de comunicare la toate nivelurile sale de organizare.

  Deducem deci că toate celulele vii sunt capabile să emită şi să recepţioneze informaţii codificate în semnale. Neuronii nu ne apar decât ca nişte celule specializate în emiterea şi receptarea de informaţie, dar nu exclud această posibilitate pentru celelalte celule. Experienţa din anul 1972, prezentată mai sus – ca şi altele efectuate ulterior pe ţesuturi izolate de Kaznacheev, Surin şi Mihailova – impun ideea existenţei unui "limbaj celular", a unei "percepţii primare" la nivel celular, cum o numeşte Cleve Beckster.

  Dacă un semnal este recepţionat de către o celulă, atunci în mod cert trebuie să poată