O ierarhizare a modalităţilor de comunicare în lumea vie ne permite să distingem în prim plan limbajul articulat, urmat de cel exprimat prin gesturi, mimică şi privire. Există apoi un nivel de codificare în semnale bioelectrice şi un altul în mediatori biochimici. Planul primar al comunicării ar fi cel al câmpului energetic modulat în semnale purtătoare de informaţii. Dacă noi suntem materie, în ultimă instanţă o energie, atunci nu este o aberaţie să vorbim de un substrat energetic al întregii funcţionalităţi a materiei vii. Toată lumea ştie acest lucru, simplu de înţeles, dar nu se hazardează să extindă discursul logic până la ultimele sale consecinţe.

  La acest nivel primar, energetic, nemediat de sistemul nervos, ne intersectăm, ne întâlnim şi comunicăm cu lumea vie lipsită de un limbaj articulat, inclusiv cu plantele, care ne pot sesiza intenţiile. În definitiv, noi nu putem avea decât probe indirecte despre această comunicare cu lumea ce ne precede filogenetic, pentru că majoritatea dintre noi am pierdut contactul iniţial cu lumea subconştientului conectată la câmpul informaţional fundamental sau universal. Sunt însă oameni care prin dotare, antrenament sau condiţii de viaţă deosebite au o arie de percepţie mult mai extinsă şi confirmă informaţiile impuse de experimentele de laborator. Analiza soluţiilor la care a recurs Natura pentru a rezolva multitudinea de probleme ridicate de evoluţie impune de asemenea ideea că s-au utilizat o multitudine de forme, nu întotdeauna cele mai simple şi nici întotdeauna aceleaşi. Inventivitatea naturii este nesfârşită, iar uneori sunt folosite soluţii complicate şi cu randament redus, cu un mare consum de energie, când erau la dispoziţie căi mult mai simple şi mai rentabile. De aceea apariţia prin evoluţie a unei structuri nervoase specializate în prelucrarea şi transmiterea de informaţie nu exclude şi alte căi utilizate în acelaşi scop. Şi există o întreagă lume lipsită de sistem nervos care utilizează aceste căi. În concluzie, vom spune că există o dimensiune informaţional – energetică a lumii vii. Întreaga lume vie emite câmpuri energetice purtătoare de informaţie, expresie a substratului său funcţional. Biocâmpul este variabil după starea funcţională a biosistemului, fiecare aspect al său purtând o anumită semnificaţie. Toate celulele vii, indiferent de treapta evolutivă pe care se află, inclusiv cele vegetale, sunt capabile să recepţioneze biocâmpurile emise de alte fiinţe şi să discearnă semnificaţia lor în vederea unei conduite adecvate. În acest mod se realizează fenomenul de biocomunicaţie, înţeles de către noi ca un limbaj primar, universal la nivelul viului, nemediat de către sistemul nervos.

  Admiţând ipoteza acestei posibilităţi de comunicaţie vom înţelege de ce plantele pot fi influenţate de gândurile noastre.

  Capitolul IV: INTELIGENŢA MATERIEI ESENŢA VIEŢII.

  Întreruperea tăcerii minerale. Întrebarea întrebărilor pe care şi-o pun astăzi oamenii de ştiinţă este aceea a esenţei vieţii, a acelui "ceva" care apare în momentul trecerii materiei nevii la materia vie. Ce factor a permis primei celule vii să se desprindă din tăcerea minerală şi să anime dintr-o dată Universul? Prin ce miracol o structură vie, formată. Din acelaşi "lut", din aceiaşi atomi ce compun întregul Univers este capabilă de o activitate inteligentă, adică să posede o funcţionalitate bine orientată spre îndeplinirea unei finalităţi?

  Gândirea ştiinţifică, în permanent dialog cu datele oferite de câmpul de cercetare, consideră că viaţa îşi are esenţa în modul de organizare a materiei vii. Ar fi deci, după datele actuale ale ştiinţei, dependentă de materie şi nu transcendenta ei.

  Într-o anumită concepţie, apreciată ca reducţionistă, viaţa a fost legată de structura macromoleculară a proteinelor care compun materia vie. Dar viaţa nu poate fi redusă la substratul său substanţial, ci rezultă din integralitatea sistemului în care se manifestă, a conexiunilor complexe ce se stabilesc între părţile componente şi probabil a încă "ceva" ce defineşte viul.

  E. Macovski (1979) contestă reducerea proceselor biologice la procese fizico-chimice şi postulează ipoteza existenţei unei structuri specifice, dispusă ierarhic în mai multe planuri, la care s-ar fi ajuns prin evoluţia materiei în timp.

  Considerăm că în discuţia asupra esenţei vieţii trebuie plecat de la ideea de sistem deschis pe care le formează orice structură vie – celulă, organism.

  Esenţa viului – comunicare, inteligenţă O analiză a particularităţilor vieţii la diferite niveluri de organizare ne-a condus la concluzia că elementul cel mai frapant, prezent în întreaga lume vie, indiferent de treapta de evoluţie pe care se află, este capacitatea de a comunica, de a realiza un contact "inteligent", de-a stabili relaţii de tip informaţional, graţie posibilităţii de a prelucra informaţie.

  Când spunem viaţă, spunem în mod implicit comunicare. Este o permanentă circulaţie a informaţiei – atât în interiorul sistemului viu, cât şi în afara sa. Comunică în permanenţă fiecare parte componentă a unei celule cu alta, comunică în permanenţă celulele unui organism între ele, comunică întregul ansamblu viu cu mediul. Emite în permanenţă întrebări mediului şi culege răspunsuri. Fără această activitate neîncetată de prospectare şi de integrare în mediu, viaţa nu ar putea exista. Când o celulă sau un organism moare se rup mai întâi firele nevăzute care îl legau cu sine şi cu mediul. Într-un cuvânt, dispare capacitatea sistemului de a stabili legături informaţionale biunivoce sau, mai exact, dispare inteligenţa corespunzătoare nivelului său biologic.

  Existenţa tuturor fiinţelor vii este dependentă de capacitatea acestora de a întreprinde acţiuni coordonate, cu un demers ce are o finalitate logică – autoconservarea. Caracterul logic sau inteligent al funcţionalităţii viului, prezent de la protozoare şi plante până la om, este realizat printr-o complexitate de conexiuni inverse ce se stabilesc în organizarea şi funcţionalitatea celulelor şi a organismelor vii. În virtutea lor, efectul exercită un permanent control asupra cauzei care l-a generat, în aşa fel încât rezultatul final poartă amprenta unei inteligenţe prin caracterul său adecvat, orientat.

  Putem spune aşadar că esenţa vieţii constă în inteligenţa sa, exprimată prin capacitatea de a discerne, de a prelucra informaţie. Prin inteligenţă nu trebuie să înţelegem neapărat un psihism de complexitatea cunoscută la om. Privit astfel, termenul poate să deruteze. Prin termenul de inteligenţă noi nu