am avea în vedere decât acte sau conduite adecvate, indispensabile vieţii. Totuşi, dacă există o integralitate a sistemului-organism, trebuie să existe o integralitate şi a sistemului-celulă, de vreme ce aceasta poate exista şi independent, cum este cazul protozoarelor. Deşi definiţia sistemului ne obligă să nu considerăm integralitatea ca sumă a elementelor componente, nu se poate spune că celulele nu-şi au o viaţă a lor, uneori chiar când sunt desprinse de legăturile structurale ale organismului şi păstrează numai legături funcţionale, aşa cum se întâmplă cu leucocitele şi celelalte celule sanguine.

  În toate procesele biologice nu observăm decât fenomene ce par a fi "gândite", opera unui creator inteligent.

  Inteligenţa materiei. Dacă abordăm frontal realitatea şi facem o analiză a impresiei de armonie a Universului, nu putem să nu remarcăm că întregul ansamblu cosmic este un tot coerent, cu relaţii de rezonantă, de strictă dependenţă între elementele sale componente. Există o evoluţie a tuturor astrelor, circumscrisă în timp, prin legi pe care abia începem să le cunoaştem, există o permanentă desfăşurare de procese care întreţin un echilibru energetic în Univers şi dau noi forme materiei.

  Nici nu se poate concepe cum ar fi putut să existe un Univers haotic, fără nici o lege în organizarea sa. Existenţa acestor legi manifestate în mişcarea materiei sugerează prezenta unei inteligenţe care-i dictează sensul evoluţiei. De aici aparenţa de ordine şi armonie, de aici impresia de înţelepciune care ar marca resorturile noastre ascunse. Coerenţa ce transpare din organizarea Universului apare ca o consecinţă a procesului evolutiv al materiei. Promovând concepţia unui astfel de Univers avem în acelaşi timp convingerea că nu sunt cunoscute toate posibilităţile de manifestare ale materiei. Discutăm aici doar pe aceea de a fi modelată generând informaţie, viaţă.

  Definiţiile inteligenţei. Evocarea conceptului de inteligenţă atribuit într-o accepţie comună doar omului poate deruta şi de aceea este nevoie de o clarificare de termeni.

  Deoarece există mai multe tipuri de inteligenţă vor exista în mod corespunzător mai multe definiţii. Înţelegem în primul rând prin inteligenţă capacitatea de a înţelege, de a sesiza raporturile, legătura dintre elementele unei situaţii. Claparede consideră inteligenţa ca fiind capacitatea de a se adapta rapid la situaţii noi. Am observa totuşi că o mulţime de oameni inteligenţi se adaptează greu mediului social în care trăiesc. Istoria culturii ne aduce aşa de multe exemple că mai degrabă ne apare ca fiind regula decât excepţia.

  În accepţia comună inteligenţa se confundă frecvent cu capacitatea intelectuală a omului, care presupune gândire abstractă, elaborare de concepte şi activitate creativă adusă în primul plan al atenţiei noastre de utilizarea simbolurilor verbale. Această confuzie este sursa refuzului naiv de a extinde atributul inteligenţei dincolo de fiinţa umană. Dar registrul extins al intelectului uman nu poate limita fenomenul inteligenţei doar la sine de vreme ce elemente specifice acesteia apar şi în afara sa.

  Am reţine ca fiind importantă pentru discuţia noastră definiţia prin care inteligenţa este asimilată capacităţii de a sesiza relaţia sau legătura între elementele unei situaţii (interlegere) şi de a găsi soluţia adecvată sau corelată acestor raporturi. Presupune, deci, o discriminare, o sesizare de raporturi în primul rând şi apoi elaborarea unei soluţii adecvate. Cu alte cuvinte presupune mai întâi o înţelegere a problemei şi apoi o rezolvare a sa.

  În faţa întregii lumi se află problema de a exista. Pentru a fi, trebuie să rezolvi problema de a fi. Această capacitate a unui sistem de a rezolva problemele ridicate de existenţa sa este sensul pe care îl acordăm în primul rând conceptului de inteligenţă în această lucrare.

  Pe întreaga scară a lumii vii constatăm că fiecare fiinţă vine pe lume cu acele structuri apte să-i permită rezolvarea propriilor probleme. Uneori aceste structuri sunt mult mai complexe şi mai perfecţionate decât la om (organe cu funcţii de sonar, radar, pilă electrică etc.), ceea ce, după cum spuneam, contrazice ideea de evoluţie a formelor sub care ne apare viaţa pe Terra, cel puţin în sensul ei clasic. Este mai degrabă o evoluţie a ariei de probleme rezolvate de către speciile nou apărute, omul dispunând în acest sens de posibilităţile cele mai extinse.

  Din definiţia citată observăm că am avut în atenţie doar partea care se referă la "rezolvarea" şi nu şi la "înţelegerea" problemei. De ce am omis-o? Pentru că în natură se constată existenţa a două modalităţi de "rezolvare" a problemelor ridicate de existenţa unui sistem: una prin "înţelegere", deci prin participarea conştientă la act – atribuită omului, şi alta – instinctivă, deci fără implicarea deliberării conştiente – considerată a fi specifică lumii fără limbaj articulat. Vom discuta mai târziu în ce măsură un act instinctiv nu implică şi unul deliberat. Aici însă am dori să relevăm un alt aspect al temei supusă discuţiei. Şi emiterea unei întrebări şi rezolvarea sa sunt atribute ale unei inteligenţe. Şi peste tot în natură unde există o structură cu funcţionalitate coerentă, apare amprenta unei inteligenţe, manifestată direct prin cenzura conştientă sau indirect în aceea a conduitelor automate sau instinctive.

  Nivelurile inteligenţei In opinia noastră, asemănător diferenţierilor valabile pentru energie se disting şi pentru inteligenţă mai multe niveluri de organizare în natură.

  Primul nivel îl constituie cel al inteligenţei cristalizate în materie. Este inteligenţa de la nivelul atomului, exprimată prin valenţă, prin legităţile sale de organizare şi graţie căreia materia îşi rezolvă problemele, îşi asigură funcţionalitatea la nivelul său cel mai elementar. Poate că atomul nu "înţelege", dar sigur "ştie" să funcţioneze în aşa fel încât să rezolve toate problemele ridicate de existenţa sa. Altfel spus, modul său de organizare şi funcţionare reprezintă o inteligenţă. Observaţia este valabilă şi pentru celelalte niveluri de integrare – molecule şi macromolecule.

  Al doilea nivel este cel al inteligenţei prezente în structurile vii. Există, fără îndoială, în sensul definiţiei de mai sus, o inteligenţă individuală a celulei vii şi o inteligenţă integratoare a comunităţii celulare, în care intervine funcţia de comunicare intercelulară necesară pentru împlinirea funcţionalităţii întregului ansamblu. Considerăm acest tip de inteligenţă ca fiind bazală, primară. Aceasta este exprimată prin instincte