— Dar deschide odată blestemata aia de uşă, Christian!

  O deschide şi se dă înapoi, ca să mă lase să intru. Mă mai uit o dată la el. Vreau tare mult să ştiu ce e înăuntru. Îmi iau inima în dinţi şl Intru.

  Şi am senzaţia că am călătorit înapoi în timp în secolul al şaisprezecelea şi în timpul Inchiziţiei spaniole.

  Mama mă-sii!

  Capitolul 7

  Primul lucru pe care-l sesizez este mirosul: piele, lemn, ceară de lustruit cu o vagă aromă de chitru. E foarte plăcut, iar iluminatul e discret, subtil. De fapt, nu pot să văd sursa, dar trebuie să fie după vreo cornişă şi emite o lumină ambientală. Zidurile şi tavanul sunt zugrăvite în culoarea roşie întunecată a vinului de Burgundia, conferind încăperii spaţioase un efect de pântec, iar podeaua e din lemn vechi, lăcuit. Pe peretele opus uşii stă prinsă o cruce mare din lemn. E făcută din mahon extrem de bine lustruit şi în fiecare colţ sunt plasate cătuşe. Deasupra e un grilaj mare din fier, suspendat de tavan, un pătrat cu latura de cel puţin doi metri şi jumătate, iar din el atârnă tot felul de frânghii, lanţuri şi cătuşe scânteietoare. Lângă uşă, doi stâlpi lungi, lustruiţi, cu ornamente sculptate, sunt fixaţi transversal pe perete, ca nişte galerii de draperie. De ei atârnă un surprinzător amestec de palete, bice, cravaşe şi nişte instrumente cu pene cu aspect caraghios.

  Alături de uşă se află un scrin masiv din mahon, fiecare sertar fiind subţire, ca şi cum ar fi fost conceput ca să adăpostească nişte specimene într-un muzeu vechi şi prăfuit. Mă întreb în treacăt ce-or conţine de fapt sertarele alea. Chiar vreau să ştiu? în colţul îndepărtat văd o banchetă capitonată cu tapiţerie din piele sângerie şi, alături de aceasta, fixat de perete, e un rastel din lemn lustruit care arată ca un suport pentru tacuri de biliard, dar, la o examinare mai atentă, conţine bastoane de diferite lungimi şi grosimi. În colţul opus se află o masă solidă lungă de un metru şi optzeci de centimetri – lemn lustruit cu picioare sculptate minuţios – şi două taburete asortate dedesubt.

  Dar ceea ce domină încăperea e un pat. E mai mare decât un pat king size şi are patru stâlpi sculptaţi în stil rococo şi un baldachin drept. Pare că vine direct de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Sub baldachin, văd lucirea altor lanţuri şi cătuşe. Nu există aşternuturi… doar o saltea îmbrăcată în piele roşie şi perne din mătase roşie strânse la un capăt.

  La picioarele patului, la câţiva zeci de centimetri distanţă, o canapea capitonată, cu piele de culoare sângerie, proptită pur şi simplu în mijlocul încăperii, cu faţa la pat. Un aranjament ciudat… să ai o canapea cu faţa la pat, şi zâmbesc în sinea mea – am ales tocmai canapeaua ca pe un element ciudat, când de fapt este cea mai banală piesă de mobilier din încăpere. Ridic privirea şi mă uit la tavan. Văd carabine prinse din loc în loc pe toată suprafaţa tavanului. Mă întreb vag care o fi destinaţia lor. În mod straniu, tot acest amestec de lemn, pereţi întunecaţi, lumină obscură şi piele sângerie dă încăperii un aer delicat şi romantic… Ştiu că e orice altceva în afară de asta; aceasta e versiunea lui Christian despre ce înseamnă delicat şi romantic.

  Mă întorc, iar el mă priveşte cu atenţie, aşa cum ştiam că o va face, expresia lui fiind de nedescifrat. Merg mai departe prin încăpere, iar el mă urmează. Instrumentul cu pene m-a intrigat. Îl ating şovăielnic. E din piele de antilopă, ca un mic bici cu nouă şfichiuri, dar mai stufos, iar la capăt are nişte mărgele din plastic foarte mici.

  — Se cheamă cnut.

  Glasul lui Christian e liniştit şi blând.

  Un cnut… hmm. Cred că sunt şocată. Vocea interioară a emigrat – fie a fost redusă la tăcere, fie s-a prăbuşit pe neaşteptate şi gata. Sunt Amorţită. Pot să observ şi să absorb, dar nu mai reuşesc să ordonez logic toate astea, pentru că sunt în stare de şoc. Care e reacţia cea mai potrivită când afli că potenţialul tău iubit e un sadic sau un masochist complet sărit de pe fix? Teama… da… ăsta pare să fie sentimentul predominant. Îl recunosc acum. Dar, ciudat, nu faţă de el… nu cred că m-ar răni, mă rog, nu fără consimţământul meu. Atât de multe întrebări îmi înceţoşează mintea. De ce? Cum? Când? Cât de des? Cine? Mă apropii de pat şi îmi plimb mâinile pe unul dintre stâlpii sculptaţi cu migală. Stâlpul e foarte solid, fiind lucrat cu o pricepere desăvârşită.

  — Spune ceva, îmi porunceşte Christian, cu o voce înşelător de moale.

  — Tu faci asta oamenilor sau ei îţi fac asta ţie?

  Schiţează un zâmbet, fie amuzat, fie de uşurare.

  — Oameni?

  Clipeşte de două ori, ca şi cum ar reflecta asupra răspunsului.

  — Fac asta femeilor care vor aşa ceva.

  Nu înţeleg.

  — Dacă ai voluntari pentru aşa ceva, de ce sunt eu aici?

  — Pentru că îmi doresc foarte mult să fac asta cu tine.

  — Oh, zic eu surprinsă.

  De ce?

  Mă duc în colţul îndepărtat al camerei şi pipăi bancheta capitonată, înaltă până la talie. Îi place să facă femeile să sufere. Gândul mă deprimă.

  — Eşti sadic?

  — Sunt un dominator.

  Ochii lui sunt de un cenuşiu pârjolitor, intens.

  — Ce înseamnă asta? întreb în şoaptă.

  — Înseamnă că vreau ca tu să mi te abandonezi de bunăvoie, în toate privinţele.

  Mă încrunt la el în timp ce încerc să asimilez ideea.

  — De ce-aş face asta?

  — Ca să mă satisfaci, şopteşte el în timp ce-şi lasă capul într-o parte şi văd pe faţa lui umbra unui zâmbet.

  Să-l satisfac! Vrea ca eu să-l satisfac! Cred c-am rămas cu