ce dispare fotonul îndată ce dăm de el și apare unda? Și apoi reapare fotonul? Ai zice că e o joacă de-a v-ați ascunselea. Putem noi să evităm să gîndim, ieșind din fizică (pentru că fizicianul nu poate explica ceea ce aparatele sale nu arată), și numai astfel mai putem raționa, că între noi și evenimentul numit tranziție cuantică nu s-a produs o atingere de care atît experimentatorul cît și fotonul sînt conștienți? Lumina refuză să se lase «văzută» așa cum există ea în univers, ca realitate complementară (undă-foton), formînd un singur fenomen. Poți să ai un frison! Noi care considerăm că doar viața vie poate avea astfel de reacții, că lucrurile «moarte» sînt moarte de-a binelea, poți să te uiți la o piatră cît vrei și nimic nu se întîmplă între tine și ea. Chiar nimic? Asta nu vrea cumva să spună, adică acest joc de-a v-ați ascunselea al luminii, că nimic nu se petrece în natură fără ca cineva «să știe»? Sau mai precis, fără intervenția unei conștiințe? Pînă acum am considerat lumina drept dulcea undă venită din soare să ne încălzească chipurile și să germineze pămîntul. Și deodată aflăm… Ți se pare enorm ceea ce îți spun?”

Ciceo nu voia să arate că e aiurit de ceea ce auzea. Părea gînditor. „Chiar s-a demonstrat chestia asta?” zise el cu acea bănuială a omului obișnuit că multe drăcovenii se pot spune, dar nici una nu rezistă gîndirii practice și obișnuite care, ca să înțeleagă ceva, pornește totdeauna de la cauză la efect. „Adică cum să crezi, surîse el, că uitîndu-te la o piatră, piatra știe și ea de chestia asta? Auzi, dragă, se adresă el nevesti-sii care tocmai ne aducea un platou cu sandviciuri, ce zice Petrini, că sandviciurile astea la care ne uităm noi acum și o să le mîncăm știu și ele de noi…” Izbucnirăm toți trei în rîs. Ciceo chiar se aiurise, multă vreme după aceea, deși schimbasem subiectul, o lumină de stupoare îi stăruia în priviri și vedeam clar că dacă aș fi continuat pe aceeași temă l-ar fi apucat neliniștea… Curioasă însă, doamna Pop, care își cunoștea bine bărbatul, observă, desigur, că soțul ei nu mai gîndea cu toată mintea și reveni: „Ce era cu sandviciurile acelea?” „Să le lăsăm, confirmă el supoziția mea, altfel nu mai dorm la noapte.” „Ba vreau să știu, zise ea, n-o fi vorba de bau-bau!” „Chiar bau-bau, dar nu pentru copii, Lavinia, zise Ciceo, e vorba de o nouă dovadă a existenței lui Dumnezeu, dar demonstrată prin comportarea fără logică a elementelor.” „Dumnezeu e ilogic acum? zise doamna Lavinia. Nu mai e bunul părinte care să ne bage în rai sau în iad după faptele noastre?”

Soția lui Ciceo era juristă. Se cunoscuseră ca „adversari”… Ea apăra interesele unei uzine față de un salariat care cîștigase în instanță să i se plătească salariul din urmă pe timp de un an cît timp fusese concediat pe nedrept; uzina refuza totuși să execute hotărîrea judecătorească; salariatul i se adresase personal lui, lui Ciceo, care judecase conflictul de muncă, întrebîndu-l foarte nedumerit ce valoare are un verdict de justiție, dacă practic, totuși, o uzină nu ține seama de el? Și atunci se întîlniseră ei doi, Ștefan Pop, judecător, și Lavinia Mureșianu, șefa serviciului juridic al acelei uzine. „Considerați că hotărîrea noastră a încălcat legislația muncii?” o întrebase el. „Nu tocmai!” răspunsese ea. „Aveți dubii? Atunci de ce n-ați făcut recurs?” „Avem dubii asupra orientării politice a salariatului.” „Plătiți-i salariul din urmă conform hotărîrii noastre și lăsați alte organe să-l dea în judecată pentru orientarea lui politică.” „Ar însemna să-l băgăm la zdup, lucru pe care nu-l dorim, răspunsese jurista. E un vestit maistru oțelar, dar face pe tiranul la cuptorul S. M., nu ține seama de nimeni, nu formează cadre, păstrează «secretul» numai pentru el și face «grevă» cînd nu i se plătește cît cere.” „Ei, cît cere?” „Mult! De patru-cinci ori salariul tarifar.” „Înseamnă că l-ați mai plătit…” „Da, în speranța că ne va forma cadre noi.” „Totuși oțelarii lui au depus favorabil.” „Da, dar nu vă întrebați de ce a așteptat un an de zile pînă să ne dea în judecată, după ce l-am concediat?” „Nu, de ce?” „A așteptat să-l chemăm înapoi, să ne ploconim în fața lui, cum se mai întîmplase.” „Deci v-ați mai ploconit?” „N-am avut încotro.” „Și ce s-a întîmplat de nu l-ați mai rechemat?” „Am cerut Reșiței să ne detașeze temporar un maistru oțelar și ne-a trimis unul care nu e chiar «regele oțelului», ca maiestatea-sa Truțan Gheorghe, dar care a acceptat totuși să-și dezvăluie secretele băieților de pe platou și să ne formeze cadre. E un maistru mai tînăr, căruia nu-i umblă gura toată ziua lăudîndu-și vechii patroni și partidul socialist în frunte cu Titel Petrescu, pe care noi, comuniștii, cică, l-am fi curățat.” „Așa deci! Totuși nu pentru acest diferend politic l-ați dat afară.” „Și pentru! Toate la un loc.” „Facem disjungerea necesară, dintre conflictul de muncă și opiniile politice, îi plătiți salariul din urmă și, în ceea ce privește reprimirea lui în uzină, faceți recurs și invocați motivele politice, nu atît de grave încît să facă obiectul unui proces ca atare, dar incompatibile cu o reangajare.” „Așa deci! exclamase tînăra juristă, credeți că nu ne-am gîndit? Dacă invocăm motivele astea, el va fi de față și nu numai că nu le va nega, ci și le va susține ridicînd glasul cu vehemență. Așa e el, un astfel de tip! Nu-l interesează ce s-a schimbat în jurul lui. Oțelul, altceva nu știe, și Titel Petrescu! Vă închipuiți că procurorul nu e pus acolo să facă pe filozoful, să-și dea seama că bătrînul oțelar e de fapt un om simpatic și inocent în iluziile lui social-democrate.” „Fir-ar să fie! exclamase și tînărul judecător. Ce e de făcut? Totuși, ce vă împiedică să-i plătiți salariul din urmă?” „Nu atît salariul vrea el, fiindcă e un om cu stare, are casa lui, băieți profesori care cîștigă, și mai ales (aici e buba!) nu