Continuam să stau cu braţele încrucişate. Doamne, ce neisprăvit eram.

  Sunny, care până atunci tăcuse, deschise şi ea gura:

  — Ascultă, Maurice, vrei să-ţi aduc portofelul lui? E chiar acolo pe cum-îi-zice…

  — Daa, adu-l!

  — Nu te atinge de portofelul meu!

  — L-am şi luat, a exclamat Sunny, fluturându-mi în faţă o hârtie de cinci dolari. Vezi? n-am luat decât cei cinci dolari pe care mi-i datorezi, nu sunt hoaţă.

  Şi deodată, am început să plâng. Aş fi dat orice să nu plâng, dar nu m-am putut ţine.

  — Nu, nu sunteţi hoţi, am zis, numai că-mi furaţi cinci…

  — Taci, mi-a zis Maurice, dându-mi un brânci.

  — Lasă-l în pace! interveni Sunny. Hai să plecăm! Am luat banii pe care ni-i datora, aşa că, hai să mergem! Hai, vino!

  — Vin, zise Maurice.

  Dar nu pleca deloc.

  — Vorbesc serios, Maurice. Lasă-l în pace.

  — Da' ce! Îi fac eu ceva? spuse el cât se poate de nevinovat.

  Şi pe urmă ştiţi ce-a făcut? Mi-a dat un bobârnac peste pijama, n-am să vă spun unde, dar m-a durut îngrozitor. I-am spus că-i un cretin împuţit şi ticălos.

  — Ce-ai spus? m-a întrebat atunci, ducând mâna la ureche, de parc-ar fi fost surd. Ce-ai spus că sunt?

  Continuam să plâng. Eram groaznic de furios şi de enervat.

  — Eşti un cretin împuţit, i-am zis. Un cretin şi un pungaş, şi în doi ani ai s-ajungi numai piele şi os şi ai să opreşti oamenii pe stradă, să le ceri de pomană. Ai să-ţi ştergi mucii pe haina ta împuţită şi jegoasă şi ai să…

  Atunci m-a atins, nici măcar n-am încercat să mă dau la o parte sau să mă feresc, n-am mai simţit decât lovitura grozavă pe care mi-o dăduse în burtă.

  Nu mi-am pierdut cunoştinţa sau mai ştiu eu ce, fiindcă-mi aduc aminte că de pe podea m-am uitat după ei şi i-am văzut ieşind şi închizând uşa în urma lor. Am rămas destul de multă vreme pe jos, aşa cum s-a întâmplat când cu Stradlater. Numai ca de astă dată am crezut că mor. Zău că da. Aveam impresia că mă înec sau, mă rog, ceva asemănător. Nenorocirea era că abia puteam să răsuflu. Când, în cele din urmă, m-am ridicat, m-am dus spre baie încovoiat de durere şi ţinându-mă cu mâinile de burtă.

  Dar sunt într-o ureche. Pe Dumnezeul meu că sunt. Ducându-mă spre baie, am început să simulez c-aş avea un glonte în stomac. Mă împuşcase Maurice şi mă duceam acum la baie, să trag un gât de whisky sau de altceva, ca să-mi potolească nervii şi să prind putere să intru serios în acţiune. Mă vedeam ieşind din baia aceea păcătoasă, îmbrăcat, cu revolverul în buzunar, clătinându-mă puţin pe picioare. Apoi, n-aş fi luat ascensorul, aş fi coborât pe scară. M-aş fi ţinut de balustradă şi din când în când mi-ar fi picurat sânge din colţul gurii. Aş fi coborât câteva etaje – ţinându-mă de burtă şi cu sângele curgându-mi şiroaie —, apoi aş fi chemat ascensorul. Şi când Maurice ar fi deschis uşa, ar fi dat cu ochii de mine, ar fi văzut revolverul din mâna mea şi ar fi început să urle cu vocea lui stridentă să-l las în pace. Dar tot l-aş fi împuşcat. Şase gloanţe drept în pântecele lui umflat şi păros. Pe urmă, aş fi aruncat revolverul în puţul ascensorului – după ce aş fi şters toate amprentele, şi aşa mai departe. Apoi m-aş fi târât îndărăt în cameră şi i-aş fi telefonat lui Jane şi ea ar fi venit să-mi panseze rana. O şi vedeam ţinându-mi ţigara să fumez, în timp ce sângele mi-ar fi curs şiroaie, şi aşa mai departe.

  Ah! filmele astea blestemate. Sunt în stare să te nenorocească. Zău că da. Vorbesc serios.

  Am stat în baie aproape un ceas. Am făcut un duş, şi aşa mai departe. Apoi m-am întors în cameră şi m-am băgat în pat. Mi-a trebuit foarte mult timp până s-adorm – nici măcar nu eram obosit —, dar, în cele din urmă, tot am aţipit. De fapt, ceea ce doream atunci era să mă sinucid. Îmi venea să mă arunc pe fereastră. Şi probabil că m-aş fi aruncat dac-aş fi fost sigur c-are să mă acopere cineva îndată ce voi ajunge jos. N-aş fi vrut ca nişte tâmpiţi de gură-cască să se zgâiască la mine, în timp ce-aş fi zăcut acolo plin de sânge.

  Capitolul 15

  N-AM DORMIT PREA MULT ŞI CRED CĂ NU ERA DECÂT VREO zece când m-am trezit. Am aprins o ţigară şi îndată după aceea am simţit că mi-e foame. Nu mai mâncasem nimic de la cele două chiftele pe care le înghiţisem când am fost la cinema la Agerstown cu Brossard şi cu Ackley. Şi asta se întâmplase de mult. Mi se părea că trecuseră vreo cincizeci de ani de atunci. Telefonul era chiar lângă mine şi am vrut să sun să-mi trimită o gustare în cameră. Dar mi-era teamă să n-o trimită cu Maurice. Dacă vă închipuiţi că muream de dorul lui vă-nşelaţi. Aşadar, am stat în pat şi am mai fumat o ţigară. M-am gândit s-o chem pe Jane, să văd dacă se-ntorsese acasă, şi aşa mai departe, dar nu prea aveam chef.

  Până la urmă, am sunat-o pe Sally Hayes. Sally învăţa la pensionul Mary A. Woodruff şi ştiam că se întorsese acasă, fiindcă-mi scrisese cu câteva săptămâni în urmă. Nu pot spune că eram mort după ea, dar o cunoşteam de ani de zile şi cu mintea mea cea proastă credeam că-i deşteaptă, pentru că ştia o grămadă de lucruri despre teatru şi piese şi literatură şi toate lucrurile astea. Când cineva ştie atât de multe despre lucrurile astea, îţi trebuie timp ca să-ţi dai seama dacă e prost sau nu. În cazul lui Sally, mi-au trebuit ani de zile