ca să descopăr acest lucru. Cred că mi-aş fi dat seama mult mai repede dacă nu ne-am fi sărutat atât. Nenorocirea cu mine e că, de câte ori fac curte unei fete, am impresia că-i deşteaptă. De fapt, între lucrurile astea nu există nici cea mai mică legătură, cu toate acestea eu continuu să judec aşa.

  Deci, i-am dat un telefon. Întâi mi-a răspuns fata din casă. Pe urmă tatăl ei şi, în cele din urmă, a venit şi ea la telefon.

  — Sally? i-am zis.

  — Da, cine-i acolo? m-a întrebat.

  Era îngrozitor de prefăcută. Şi doar îi spusesem lui taică-su cine o caută.

  — Holden Caulfield. Ce mai faci?

  — Holden! Da' tu?

  — Foarte bine! Ascultă, spune-mi ce-i cu tine? Vreau să spun, cum merge cu şcoala?

  — Bine. Adică… ştii tu.

  — Bun. Uite ce voiam să te întreb. Eşti liberă azi? E drept că-i duminică, dar chiar şi duminica există întotdeauna câte un matineu, două. D-alea în scopuri de binefacere. Nu vrei să mergi cu mine?

  — Ba da, ar fi minunat.

  Minunat! Tare nu pot să sufăr acest cuvânt. Sună îngrozitor de fals. O clipă am fost cât pe-aci să-i spun că nu mai mergem nicăieri. Dar am continuat să stăm de vorbă, adică ea vorbea, că eu nu reuşeam să plasez nici un cuvânt. Întâi mi-a povestit de un băiat de la Harvard – probabil un boboc, dar asta bineînţeles că nu mi-a mai spus – care o înnebunea cu atenţiile şi-i telefona zi şi noapte – auzi, zi şi noapte, să mor de râs! Pe urmă mi-a spus de alt băiat, cadet la West Point34, care era gata să sară în foc pentru ea. Mare lucru. I-am dat întâlnire la două, sub ceasul din holul hotelului „Biltmore”. I-am spus să nu întârzie, fiindcă spectacolul începe probabil la două treizeci. Întârzia întotdeauna. Apoi am pus receptorul în furcă. Mă plictisea, dar era foarte frumoasă.

  După ce am stabilit să mă întâlnesc cu Sally, m-am dat jos din pat, m-am îmbrăcat şi mi-am făcut valiza. Totuşi, înainte de a ieşi din cameră, m-am uitat o clipă pe fereastră, să văd ce mai fac perverşii de vizavi, dar aveau toţi storurile trase. Dimineaţa erau cât se poate de pudici şi de modeşti. Pe urmă, am coborât cu ascensorul şi am achitat nota la recepţie. Pe Maurice nu l-am văzut pe nicăieri. De altfel, nici nu mi-am pierdut vremea să caut o asemenea lepădătură.

  Am ieşit şi am luat un taxi, dar n-aveam nici cea mai vagă idee unde să mă duc. Nici n-aveam unde. Era abia duminică. Acasă nu mă puteam duce până miercuri sau, în orice caz, până marţi. Şi n-aveam nici un chef să mă duc la alt hotel, să vină unul să-mi facă creierii pilaf. Aşa că i-am spus şoferului să mă ducă la Grand Central Station35. Era lângă hotelul „Biltmore”, unde trebuia să mă întâlnesc la două cu Sally, şi m-am gândit să dau valizele să mi le pună într-o casetă mare de fier, de la care îţi dă o cheie – şi pe urmă să mă duc să mănânc ceva. Mi-era cam foame. În timp ce eram în taxi, mi-am scos portofelul şi mi-am numărat banii. Nu mai ţin minte exact cât îmi rămăsese, dar nu era în nici un caz o avere. În două săptămâni amărâte, cheltuisem o sumă cu care ai fi putut răscumpăra un rege. Zău că da. De fapt, sunt înfiorător de mână-spartă. Şi ce nu cheltuiesc, pierd. De cele mai multe ori, aproape că uit să iau restul la bar sau la restaurant, sau mai ştiu eu ce. Pe părinţii mei asta-i înnebuneşte. Într-un fel, îi înţeleg. Tata-i foarte bogat, nu ştiu exact cât câştigă – că nu discută niciodată cu mine despre asta —, dar îmi închipui că destul de mult. E consilierul juridic al unei corporaţii. Ăştia-s băieţi care câştigă bani cu carul. Şi mai e un motiv pentru care cred că are bani – finanţează mereu spectacole pe Broadway. Dar piesele cad, şi mama se înfurie groaznic de fiecare dată când tata bagă bani într-un spectacol. De când s-a prăpădit frate-meu Allie, mama se simte cam prost cu sănătatea. E foarte nervoasă. Ăsta-i încă un motiv pentru care mi-era groază să-i spun că mă dăduseră din nou afară.

  După ce-am băgat valizele într-o casetă de fier, la gară, am intrat la bufet să mănânc ceva. Am luat o gustare, foarte substanţială pentru mine – o oranjadă, ochiuri cu slănină, pâine prăjită şi cafea. De obicei, nu beau decât o oranjadă. Nu sunt ceea ce se cheamă un mâncăcios. Zău că nu. D-asta sunt ca un ţâr. La drept vorbind, ar trebui să ţin regim şi să mănânc o grămadă de făinoase şi alte porcării d-astea care te îngraşă, dar nici nu mă gândesc. De obicei, când nu sunt acasă, nu mănânc decât un sandviş cu şvaiţer şi un pahar cu lapte şi cafea de malţ. Nu prea e cine ştie ce, dar laptele ăsta cu malţ conţine o grămadă de vitamine. H. V. Caulfield. Holden Vitamină Caulfield.

  În timp ce mâncam ochiurile, au intrat două călugăriţe cu geamantane şi s-au aşezat lângă mine la bar. Văzându-le, m-am gândit că se mută la vreo altă mânăstire sau ceva de felul ăsta şi aşteaptă trenul. Nu ştiau ce naiba să facă cu geamantanele, aşa că le-am dat o mână de, ajutor. Erau geamantane din alea ordinare – imitaţie de piele, sau aşa ceva. Ştiu că n-are nici o importanţă, dar mie tare nu-mi place când cineva are geamantane ordinare. Ştiu că sună groaznic, dar sunt în stare să urăsc un om de la prima vedere dacă are geamantane ieftine. Mi s-a întâmplat odată ceva când eram la Elkton Mills, de care n-am uitat nici azi. Am locuit câtva timp în aceeaşi cameră cu un băiat, unul Dick Slagle, care avea nişte geamantane foarte ordinare şi, în loc să le