ţină pe poliţă, le ascundea sub pat, ca să nu le vadă cineva lângă ale mele. Asta mă întrista cumplit, şi-mi venea să le arunc pe fereastră sau mai ştiu eu ce sau, la urma urmei, să fac schimb cu dânsul. Ale mele, care fuseseră cumpărate la „Mark Cross”, erau de box veritabil şi aveau fel de fel de rahaturi d-astea şi trebuie să fi costat bani buni. Dar s-a întâmplat un lucru ciudat. În cele din urmă, pentru ca Slagle să nu mai aibă complexe de inferioritate, am pus geamantanele mele sub pat în loc să le pun pe poliţă. Şi ştiţi ce-a făcut atunci? A doua zi după ce pusesem geamantanele sub pat, le-a scos şi le-a pus la loc pe poliţă. Şi ştiţi de ce a făcut asta? Mi-a trebuit câtva timp să descopăr. A făcut-o pentru că voia să se creadă că geamantanele mele ar fi ale lui. Zău că da. Era un tip foarte ciudat în privinţa asta. Uite, de pildă, îşi bătea mereu joc de ele, adică de geamantanele mele. Spunea că sunt prea noi, prea burgheze. Ăsta era cuvântul lui preferat. Îl auzise undeva sau îl găsise în vreo carte. Tot ce aveam eu era burghez. Îngrozitor de burghez. Până şi stiloul meu era burghez. Îmi cerea mereu să i-l împrumut, dar cu toate astea era burghez. Am fost colegi de cameră doar două luni, apoi am cerut amândoi să ne despartă. Dar partea nostimă e că, după ce ne-am despărţit, îi duceam câteodată dorul fiindc-avea un nemaipomenit simţ al umorului şi uneori, când stăteam împreună, ne distram grozav. Nu m-aş mira să-mi fi dus şi el dorul. La început, spunea doar în glumă că lucrurile mele sunt burgheze, şi mie puţin îmi păsa de fapt, avea oarecare haz. Apoi, după un timp, mi-am dat seama că nu mai glumeşte. Adevărul e că-i foarte greu să locuieşti cu altul în cameră când ai geamantane mult mai fine ca ale lui – când ale tale sunt într-adevăr de calitate bună, şi ale lui nu-s. Ai crede că, dacă-i deştept şi aşa mai departe şi are simţul umorului, puţin îi pasă care sunt mai bune. Şi totuşi, îi pasă. Zău că-i pasă. Ăsta-i şi unul din motivele pentru care m-am mutat cu măgarul şi cretinul de Stradlater. Cel puţin geamantanele lui erau tot atât de bune ca ale mele.

  Stăteam deci lângă cele două călugăriţe şi, după un timp, am intrat în vorbă cu ele. Cea de lângă mine avea un coşuleţ de paie, din alea în care fetele din Armata Salvării şi călugăriţele obişnuiesc să strângă bani în preajma Crăciunului. Le întâlneşti pe la colţuri de stradă şi mai ales pe Fifth Avenue, în faţa magazinelor universale, şi aşa mai departe. Oricum, vecina mea a scăpat coşuleţul pe jos şi eu m-am aplecat să-l ridic. Am întrebat-o dacă strânge bani pentru scopuri de binefacere şi mi-a răspuns că nu. Coşul nu încăpuse în geamantan, aşa că-l ducea în mână. Zâmbetul ei era destul de atrăgător. Avea nasul mare şi ochelari cam urâţi, cu un fel de ramă de metal, dar avea o faţă foarte blândă.

  — Voiam să spun că dacă făceaţi colectă aş fi putut să contribui şi eu cu ceva. Luaţi totuşi banii şi, când va fi cazul, adăugaţi-i la ceilalţi.

  — Vai, ce drăguţ din partea dumitale, mi-a spus cea cu coşuleţul, în timp ce cealaltă, prietena ei, se uita la mine.

  Până atunci citise o cărticică neagră, sorbind din cafea. Cartea semăna a Biblie, numai că era cam subţire. Dar semăna totuşi a Biblie. Nu consumaseră niciuna, nici alta decât o cafea cu pâine prăjită. Asta m-a întristat. Nu-mi place să mănânc ouă cu slăninuţă, şi altul lângă mine să bea doar cafea şi să mănânce pâine prăjită.

  Le-am dat zece dolari pentru scopurile lor de binefacere. Au primit banii, dar m-au întrebat de o mie de ori dacă sunt sigur că mă pot lipsi de ei şi tot soiul de lucruri d-astea. Le-am spus c-am bani destui la mine, dar am impresia că nu prea m-au crezut. În cele din urmă, i-au luat însă. Mi-au mulţumit amândouă atât de mult, încât începusem să mă simt prost. Am schimbat vorba, abordând teme mai generale şi întrebându-le unde se duc. Mi-au spus că sunt învăţătoare, că tocmai veniseră de la Chicago şi că vor preda la o şcoală clericală pe Strada 168 sau 186 sau mai ştiu eu ce altă stradă, la mama dracului, în partea de nord a oraşului. Cea de lângă mine, care purta ochelari cu rame de fier, mi-a spus că preda engleza şi că prietena ei preda istoria şi constituţia americană. Şi atunci, ca un măgar ce sunt, am început să mă întreb ce o fi gândind cea de lângă mine, care preda engleza – ea fiind călugăriţă şi aşa mai departe – atunci când citea anumite cărţi obligatorii de literatură engleză. Nu mă gândeam numai la cele propriu-zis deşucheate, ci la cele în care era vorba de amor, şi aşa mai departe. Uite, de pildă, Eustacia Vye, din Reîntoarcerea pe meleagurile natale de Thomas Hardy, nu era cine ştie ce păcătoasă sau mai ştiu eu ce, dar, oricum, chiar şi aşa, tot nu poţi să nu te întrebi ce crede o călugăriţă când citeşte despre biata Eustacia. Dar bineînţeles că n-am întrebat-o nimic. Singurul lucru pe care l-am spus a fost că engleza e materia la care sunt eu cel mai tare.

  — Serios? vai, ce bine-mi pare! mi-a spus cea cu ochelari, care preda engleza. Ce-ai citit anul ăsta? M-ar interesa foarte mult să ştiu.

  Zău că era simpatică.

  — Păi, mai tot anul i-am studiat pe anglo-saxoni. Beowulf36 şi Grendel37 şi Lord Randal, fiul meu şi toate celelalte. Dar, din când în când, trebuia să mai citim şi altfel de cărţi, pentru cultura generală. Am citit Reîntoarcerea pe meleagurile natale de Thomas Hardy şi Romeo şi Julieta şi Iuliu…

  — A, Romeo şi Julieta! Ce