Zău că nu vorbea ca o călugăriţă.

  — Da. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Au fost câteva lucruri ici-colo care mi-au plăcut mai puţin, dar, în general, e foarte emoţionant.

  — Ce nu ţi-a plăcut? Nu-ţi aminteşti?

  La drept vorbind, era cam delicat să discuţi despre Romeo şi Julieta cu ea. Vreau să spun că pe alocuri piesa este destul de indecentă, şi dânsa era călugăriţă, dar, mă rog, mi-a cerut să vorbesc, aşa c-am discutat un timp despre piesă.

  — Ştiţi, de fapt, nu prea mă-nnebunesc după Romeo şi Julieta, i-am zis, adică îmi plac ei, dar… nu ştiu. Uneori devin de-a dreptul enervanţi… Vreau să spun că mi-a părut mult mai rău când a murit Mercuţio decât când au murit Romeo şi Julieta. La drept vorbind, mie Romeo nici nu-mi place după ce moare Mercuţio, străpuns de spada tipului ăluia – vărul Julietei – cum îl cheamă?

  — Tybalt.

  — Da, Tybalt, am încuviinţat eu. Mereu uit cum îl cheamă. Vina e a lui Romeo. Vreau să spun că el, adică Mercuţio, mi-a plăcut cel mai mult din toată piesa. Nu ştiu exact de ce. Totuşi, Montague-ii şi Capuleţii sunt foarte bine – mai ales Julieta —, dar Mercuţio… nu ştiu cum să spun… Era foarte deştept şi plin de haz, şi tot la un loc. Pe mine mă înfurie grozav când un om, mai ales când e deştept şi are haz şi o grămadă de calităţi, moare din vina altuia. Romeo şi Julieta cel puţin mor din vina lor.

  — La ce şcoală înveţi? m-a întrebat.

  Pesemne că voia să schimbe subiectul.

  I-am spus că-nvăţ la Pencey. Auzise de Pencey. Mi-a spus că-i o şcoală foarte bună. Am lăsat-o să spună. Apoi, cealaltă călugăriţă, cea care preda istoria şi constituţia, a spus c-ar fi timpul să plece. Am luat nota şi am vrut să plătesc ceea ce consumaseră, dar nu m-au lăsat. Cea cu ochelari mi-a spus să-i dau nota înapoi.

  — Ai fost mai mult decât generos, mi-a spus. Eşti un băiat foarte drăguţ.

  Zău că era simpatică. Mi-aducea puţin aminte de mama lui Ernest Morrow, pe care o întâlnisem în tren. Mai ales când zâmbea.

  — Ne-a făcut mare plăcere să stăm de vorbă cu dumneata, mi-au spus.

  Le-am răspuns că şi mie-mi făcuse plăcere să stau de vorbă cu ele şi să nu credeţi că minţeam. Dar cred că mi-ar fi făcut şi mai mare plăcere dacă nu mi-ar fi fost teamă tot timpul c-or să mă întrebe dacă-s catolic. Aşa sunt catolicii, încearcă totdeauna să afle dacă eşti şi tu catolic. Mie asta mi se întâmplă foarte des, poate pentru că numele meu de familie e irlandez, şi majoritatea celor care sunt de origine irlandeză sunt catolici. De fapt, tata a fost, cândva, catolic, numai că s-a lăsat când s-a însurat cu mama. Dar catolicii vor să afle dacă eşti catolic, chiar dacă nu-ţi cunosc numele de familie. Când eram la Whooton, am făcut cunoştinţă cu un băiat care era catolic, unul Louis Shaney. Fusese primul băiat cu care făcusem cunoştinţă acolo. Stătusem unul lângă altul pe scaun în faţa infirmeriei, în prima zi de şcoală. Aşteptând să ne vină rândul la vizita medicală, intrasem în vorbă şi începusem să discutăm despre tenis. Pe amândoi ne pasiona tenisul. Mi-a spus că se duce în fiecare vară la campionatele naţionale de la Forest Hills. I-am spus că şi eu mă duc, şi pe urmă am discutat o grămadă despre anumiţi jucători de clasă. Pentru un puşti de vârsta lui ştia foarte multe despre tenis. Zău că ştia. Apoi, după un timp, în mijlocul discuţiei, m-a întrebat:

  — Nu cumva ai observat unde e catedrala catolică din oraş?

  După felul cum pusese întrebarea am priceput că, de fapt, încerca să afle dacă sunt catolic sau nu. Zău că da. Nu c-ar fi avut prejudecăţi sau mai ştiu eu ce, dar voia să ştie. Îi făcuse plăcere să discute cu mine despre tenis şi toate cele, dar era clar că i-ar fi făcut şi mai mare plăcere dac-ar fi aflat că sunt catolic şi aşa mai departe. Genul ăsta de lucruri mă scoate din minţi. Nu vreau să spun că ne-a omorât discuţia, sau mai ştiu eu ce – nu —, dar nici bine nu i-a făcut. D-asta am fost mulţumit că cele două călugăriţe nu m-au întrebat dacă-s catolic. Dacă m-ar fi întrebat asta, n-ar fi omorât discuţia, dar ar fi schimbat cursul. Nu vreau să spun cu asta că-i condamn pe catolici. Nici gând. Dac-aş fi catolic, poate c-aş fi şi eu curios ca ei. Dacă vreţi, într-un fel treaba asta e puţin ca povestea cu geamantanele de care v-am spus. Stinghereşte desfăşurarea normală a discuţiei. Doar atât.

  Când s-au ridicat să plece, mi-am dat în petic şi am făcut ceva foarte nepoliticos. Fumam, şi când m-am ridicat să-mi iau rămas bun de la ele le-am suflat din greşeală fumul în nas. N-am făcut-o într-adins, totuşi am făcut-o. M-am scuzat ca un nebun. Au fost cât se poate de drăguţe şi de amabile, dar, oricum, a fost un moment foarte penibil.

  După ce au plecat, a început să-mi pară rău că le dădusem numai zece dolari pentru colectă. Dar aveam întâlnire să merg la un matineu cu Sally Hayes şi trebuia să păstrez nişte bani pentru bilete şi tot restul. Totuşi, mi-a părut rău. Lua-i-ar naiba de bani. Întotdeauna ajungi să-ţi pierzi buna dispoziţie din pricina lor.

  Capitolul 16

  CÂND AM ISPRĂVIT DE MÂNCAT, NU ERA DECÂT ORA douăsprezece şi eu n-aveam întâlnire cu Sally decât la două, aşa că m-am hotărât să fac o plimbare. Cele două călugăriţe mă obsedau. Îmi tot venea în minte coşuleţul de paie prăpădit cu care umblau să strângă bani când n-aveau ore la şcoală. Încercam să mi-o închipui pe mama sau pe altcineva, pe mătuşă-mea, sau pe nebuna aia de mamă a lui