Sally Hayes stând în faţa unui magazin universal şi adunând bani pentru săraci, într-un coşuleţ de paie vechi şi jerpelit. Era greu să mi le închipui. Pe mama, la urma urmei, mi-o mai puteam închipui, dar pe celelalte două, deloc. Mătuşă-mea e o persoană destul de miloasă – lucrează pentru Crucea Roşie şi alte lucruri d-astea —, dar e foarte elegantă şi, când ia parte la acţiuni filantropice, e întotdeauna îmbrăcată impecabil şi fardată şi aşa mai departe. Nu mi-aş putea-o închipui făcând filantropie dac-ar trebui să poarte haine cernite şi nici un pic de fard. Cât despre mama lui Sally Hayes, mamă Doamne. N-ar fi umblat cu cheta decât dacă fiecare din cei care i-ar fi dat bani ar fi sărutat-o şi în fund. Dacă oamenii s-ar fi mărginit să-i pună banii în coş şi să plece fără să-i spună o vorbă, fără să-i dea nici o atenţie, fără nimic, s-ar fi lăsat păgubaşă după mai puţin de o oră. S-ar fi plictisit. Ar fi dat coşul înapoi şi s-ar fi dus să mănânce într-un restaurant de lux. De asta-mi plăcuseră mie cele două călugăriţe. Se vedea cât colo că nu se duc niciodată să mănânce la restaurante de lux. Gândul că nu se duc niciodată în asemenea localuri mă întrista îngrozitor. Ştiu că asta nu are o importanţă capitală, dar totuşi mă întrista.

  M-am îndreptat spre Broadway, numai aşa, de plăcere, fiindcă nu mai fusesem pe acolo de ani de zile. În afară de asta, voiam să găsesc un magazin de discuri care să fie deschis duminica. Voiam să-i cumpăr lui Phoebe un disc care se chema Little Shirley Beans şi care se găsea foarte greu. Era despre o fetiţă care nu voia să iasă din casă fiindcă-i căzuseră doi dinţi din faţă şi-i era ruşine. Auzisem discul la Pencey. Îl avea un băiat care stătea la etajul de deasupra. Am încercat să-l cumpăr de la el, fiindcă ştiam că o să-i placă lui Phoebe la nebunie, dar tipul n-a vrut să mi-l vândă. Era un disc grozav, foarte vechi, pe care cântăreaţa aceea neagra, Estelle Fletcher, îl imprimase acum vreo douăzeci de ani. Îl cânta în stil Dixieland38, foarte păcătos, ca la tavernă, fără sentimentalism de prost-gust. O cântăreaţa albă l-ar fi cântat ca un copilaş, ar fi pus accentul pe sentimentalism, dar Estelle Fletcher îşi cunoştea foarte bine meseria şi era unul dintre cele mai bune discuri din câte am auzit vreodată. Mă gândeam să caut discul într-unul din magazinele deschise duminica, să-l cumpăr şi să-l iau cu mine în parc. Era duminică, şi duminica, Phoebe obişnuia să se ducă în parc cu patinele cu rotile. Ştiam pe unde se plimba de obicei.

  Nu era chiar atât de frig ca în ajun, dar soarele tot nu apăruse şi nu era o vreme prea plăcută pentru plimbare. Şi totuşi, mi s-a întâmplat un lucru foarte simpatic. În faţa mea mergea o familie care se vedea cât de colo că ieşise de la biserică – mama, tata şi un puşti de vreo şase ani. Păreau cam săraci. Tatăl purta o plărie gris-perle dintr-acelea pe care le poartă oamenii săraci când vor să pară eleganţi. Mergea discutând cu nevastă-sa, fără să se sinchisească de puşti. Puştiul era foarte simpatic. Mergea pe partea carosabilă a drumului, nu pe trotuar, dar totuşi la margine. Mergea de parcă ar fi urmat o linie dreaptă, aşa cum fac de obicei copiii, şi cânta ca pentru el. M-am apropiat puţin, ca să aud ce cânta. Era un cântec pe care-l ştiam: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Avea o voce tare frumoasă. Se vedea cât de colo că nu cântă decât aşa, pentru plăcerea lui. Maşinile treceau cu un zumzet surd şi se auzea scârţâit de frâne-n dreapta şi-n stânga, părinţii nici nu-l băgau în seamă, iar el îşi vedea de drum, mergând pe lângă trotuar şi cântând Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Asta m-a făcut să mă simt mai bine. Mi-a mai luminat puţin sufletul.

  Pe Broadway – o lume şi o înghesuială nebună. Deşi era duminică în jurul orei douăsprezece, pe Broadway era o aglomeraţie nebună. Toată lumea se ducea la cinema – la „Paramount” sau la „Astor”, la „Strand” sau la „Capitol” sau într-altă sală absurdă. Şi toţi erau gătiţi, fiindcă era duminică, şi asta făcea ca totul să pară şi mai jalnic. Cel mai groaznic însă era faptul că se vedea de la o poştă că toţi voiau să se ducă la cinema. Nu puteam să mă uit la ei, îmi făcea rău. La urma urmei, aş putea să înţeleg pe cineva care se duce la cinema neavând altceva mai bun de făcut, dar când cineva vrea cu tot dinadinsul să se ducă şi, mai mult încă, să se grăbească să ajungă cât mai repede acolo, asta mă deprimă cumplit. Mai ales când văd milioane de oameni stând la coadă – o coadă lungă până în celălalt colţ al străzii – şi aşteptând cu o răbdare de înger să cumpere bilete şi aşa mai departe. Mamă, nu ştiam cum să ies mai repede de acolo. Am avut noroc. Am găsit Littile Shirley Beans în primul magazin de discuri în care am intrat. M-au uşurat de cinci dolari, fiindcă discul era aproape epuizat, dar nu mi-a părut rău. Mamă, ce fericit mă simţeam deodată. Aproape că nu mai aveam răbdare s-ajung în parc, s-o caut pe Phoebe şi să i-l dau.

  Ieşind din magazin, am trecut pe lângă un drugstore. Am intrat cu gândul să-i dau amicei Jane un telefon să mă interesez dacă luase vacanţă şi se întorsese acasă. Aşa că m-am dus la o cabină telefonică şi am sunat-o. Din nenorocire, a răspuns maică-sa, aşa c-a trebuit să închid. N-aveam nici un chef să încep o conversaţie nesfârşită cu ea. În general, nu-mi prea place să vorbesc la telefon cu mamele fetelor. Totuşi, ar fi trebuit cel puţin s-o întreb dacă Jane se întorsese acasă. N-aş