Trebuia să cumpăr bilete pentru teatrul ăla nefericit, aşa c-am luat un ziar şi m-am uitat să văd ce spectacole sunt în ziua aia. Nu se dădeau decât vreo trei piese, că era duminică. Aşa că m-am dus şi am cumpărat două bilete, pentru fotoliu de orchestră, la piesa O ştiu eu pe dragostea mea. Era un spectacol care se dădea în scopuri filantropice sau aşa ceva. Eu unul nu mă prăpădeam să văd piesa, dar ştiam că Sally, regina snoabelor, va înnebuni când îi voi spune că am luat bilete la o piesă în care joacă soţii Lunt39. Sally moare după spectacole cărora le merge vestea că ar fi ultrarafinate şi serioase şi aşa mai departe şi în care joacă soţii Lunt. Eu însă nu. Dacă-i vorba pe asta, mie nici nu-mi place teatrul. Nu e chiar atât de rău ca cinematograful, dar totuşi nu cred că e cazul să înnebuneşti de entuziasm după el. În primul rând că nu pot să sufăr actorii. Nu joacă niciodată natural. Îşi închipuie că joacă natural. Unii dintre cei buni se poartă oarecum ca în viaţă, dar n-au nici un haz. Şi dacă un actor e într-adevăr mare, se vede de la o poştă că ştie că-i mare şi asta strică totul. Uite, de exemplu, Laurence Olivier. L-am văzut în Hamlet. D. B. Ne-a luat pe Phoebe şi pe mine să-l vedem anul trecut. Ne-a invitat întâi la restaurant şi pe urmă ne-a dus la cinema. Mai văzuse o dată filmul, şi, după câte ne povestise la masă, ardeam de nerăbdare să-l văd. Dar nu prea mi-a plăcut. Nu-mi dau deloc seama de ce-l consideră lumea pe Laurence Olivier atât de grozav. E adevărat că are o voce nemaipomenită şi e al naibii de frumos, şi-ţi face plăcere să-l priveşti când se mişcă sau când se bate în duel, dar nu e deloc aşa cum îmi spusese D. B. Că ar fi Hamlet. Semăna mult mai mult cu un blestemat de general decât cu un tip trist şi ţăcănit. Partea cea mai bună din film e atuncea când fratele Ofeliei – cel care se bate în duel cu Hamlet la sfârşit de tot – pleacă undeva departe, şi taică-su îi dă fel de fel de sfaturi. Şi în timp ce taică-su îi dă fel de fel de sfaturi, Ofelia se tot joacă cu frate-su, îi scoate pumnalul din teacă, îl tachinează şi aşa mai departe, în timp ce el se străduieşte din răsputeri să dea impresia că-l interesează bărbile lui taică-su. A fost o scenă frumoasă. Mi-a plăcut la nebunie. Dar asemenea scene n-au fost multe. Singurul lucru care i-a plăcut lui Phoebe a fost scena în care Hamlet îşi mângâie câinele pe cap. După părerea ei, asta era nostim şi simpatic, şi aşa şi era. De fapt, ştiţi ce trebuia să fac? Să citesc piesa! Nenorocirea cu mine e că trebuie să citesc lucrurile cu ochii mei. Când le joacă un actor, mi-e foarte greu să ascult. Mă tot întreb mereu dacă nu cumva o să facă ceva aiurea.

  După ce am cumpărat bilet la piesa cu soţii Lunt, am luat un taxi până la Central Park. Ar fi trebuit să merg cu metroul sau cu altceva de felul ăsta, că începuseră să mi se rărească banii, dar voiam să ies cât mai repede de pe Broadway-ul ăsta nenorocit.

  În parc era groaznic. Nu era prea frig, dar soarele nu ieşise din nori, şi pe jos nu se vedea altceva decât murdărie de câine, scuipat şi trabucuri aruncate de bătrâni, iar băncile păreau ude. Totul era deprimant şi, din când în când, fără nici un motiv, mergând aşa, te treceau fiori, nici n-ai fi zis că vine Crăciunul. Părea mai degrabă că nu mai vine nimic, niciodată. M-am dus totuşi până la aleea acoperită cu pergole, fiindcă acolo mergea Phoebe când era în parc. Îi place să patineze lângă platforma fanfarei. Ciudat! Ăsta-i locul unde-mi plăcea şi mie să patinez când eram mic.

  Dar când am ajuns acolo, n-am văzut-o nicăieri. Erau câţiva copii care patinau şi doi băieţi care jucau baseball cu o minge moale, dar de Phoebe nici urmă. Am văzut totuşi o puştoaică de vârsta ei, care stătea singură pe o bancă şi-şi strângea patina. M-am gândit că poate o cunoaşte şi-mi spune unde s-o găsesc sau, mă rog, măcar ceva, aşa că m-am dus şi m-am aşezat lângă ea, pe bancă, şi-am întrebat-o:

  — Nu cumva o cunoşti pe Phoebe Caulfield?

  — Pe cine? m-a întrebat.

  Purta pantaloni lungi şi vreo douăzeci de pulovere. Se vedea că le tricotase maică-sa, căci erau îngrozitor de lăbărţate.

  — Phoebe Caulfield. Locuieşte pe strada 71. E în clasa a patra la…

  — Dumneata o cunoşti pe Phoebe?

  — Da. E sora mea. Nu cumva ştii unde e?

  — E în clasa domnişoarei Callon, nu-i aşa? spuse fetiţa.

  — Nu ştiu. Ba da, cred că da.

  — O fi la muzeu. Noi am fost sâmbăta trecută.

  — Care muzeu? am întrebat-o.

  Fata păru că dă din umeri.

  — Nu ştiu, spuse. La muzeu!

  — Da, dar la care? La ăla unde-s tablouri, sau la ăla unde-s indieni?

  — La ăla unde-s indieni.

  — Mulţumesc frumos.

  M-am ridicat să plec, dar deodată mi-am amintit că era duminică.

  — Dar azi e duminică, i-am spus puştoaicei, care şi-a ridicat privirea şi mi-a spus:

  — Aha, atunci nu-s acolo!

  Se chinuia îngrozitor să-şi strângă patina. M-avea mănuşi, n-avea nimic, şi mâinile îi erau îngheţate şi roşii. Am ajutat-o să şi-o fixeze. Mamă, nu mai ţinusem de ani de zile o cheie de patine-n mână. Totuşi, nu mi s-a părut curios. Uite, dacă peste cincizeci de ani îmi dai o cheie de patine şi e întuneric beznă, eu tot ştiu ce e. După ce i-am strâns patina,