mi-a mulţumit. Era o fetiţă foarte simpatică şi politicoasă. Doamne, tare-mi plac copiii care-s drăguţi şi politicoşi când le strângi patinele sau când le faci vreun alt serviciu. Majoritatea sunt aşa. Zău că sunt. Am întrebat-o dacă nu vrea să bea o ciocolată cu lapte sau altceva, dar mi-a spus „nu, mulţumesc”. Mi-a spus că trebuie să se întâlnească la patinaj cu prietena ei. Ăştia micii au întotdeauna câte o prietenă care-i aşteaptă. Asta mă distrează grozav.

  Cu toate că era duminică şi eram sigur că Phoebe şi clasa ei nu-s acolo, cu toate că era atât de umed şi de urât afară, am întins-o pe jos până la Muzeul de istorie naturală. Ştiam că ăsta-i muzeul de care vorbise fetiţa cu cheia. Cunoşteam pe dinafară tot tipicul în legătură cu vizitarea muzeului. Phoebe mergea la aceeaşi şcoală la care urmasem şi eu când eram puşti şi ne duceam mereu la muzeu. Aveam o învăţătoare, domnişoara Aigletinger, care ne căra la muzeu aproape în fiecare sâmbătă. Uneori ne uitam la animale, alteori ne uitam la obiectele făcute de indieni pe vremuri. Olărie şi coşuri de paie şi alte lucruri d-astea. Când îmi amintesc de toate astea-mi face plăcere. Chiar şi azi. Mi-aduc aminte că, de obicei, după ce ne uitam la indieni, ne duceau în amfiteatrul cel mare să vedem un film. Un film despre Columb. Ni-l arătau mereu pe Columb cum a descoperit America, cum s-a zbătut să-i convingă pe Ferdinand şi pe Isabela să-i împrumute gologanii de care avea nevoie ca să cumpere corăbii şi cum, în cele din urmă, marinarii s-au răsculat împotriva lui şi aşa mai departe, niciunul din noi nu se sinchisea cine ştie ce de Columb, dar aveam întotdeauna la noi bomboane şi gumă de mestecat, şi sala aceea avea un miros foarte plăcut. Mirosea de parc-afară ar fi plouat, chiar dacă era senin, iar tu te aflai în singurul loc simpatic, uscat şi comod de pe pământ. Tare-mi mai plăcea blestematul ăsta de muzeu. Mi-aduc aminte că, în drum spre sala de proiecţie, trebuia să treci prin Sala indiană. Sala indiană era lungă, lungă şi n-aveai voie să vorbeşti decât în şoaptă. Profesoara mergea înainte şi elevii veneau pe urmă, în rând, câte doi. Fiecare avea perechea lui. Eu mă nimeream de cele mai multe ori lângă o fată pe care o chema Gertrude Levine. Voia mereu s-o ţin de mână, şi mâna ei era întotdeauna umedă sau lipicioasă sau mai ştiu eu ce. Podeaua era de piatră, şi, dacă aveai bile în mâna şi le scăpai din greşeală pe jos, săreau pe podea ca nebunele, făcând un zgomot asurzitor, şi profesoara oprea clasa-n loc, ca să se întoarcă să vadă ce naiba se întâmplă. Totuşi, nu se supăra niciodată. Pe urmă, treceai pe lângă o barcă de război indiană lungă, lungă cam cât trei blestemate de „Cadillac”-uri puse cap la cap. În barcă erau vreo douăzeci de indieni. Unii vâsleau, alţii stăteau în picioare şi se uitau, iar feţele lor erau pictate ca de război. În spatele bărcii era unul care semăna a stafie şi avea pe faţă o mască. Era vraciul. De câte ori îl vedeam, mi se făcea părul măciucă – dar totuşi îmi plăcea. Şi mai era ceva. Dacă, trecând pe acolo, atingeai vreo vâslă sau alt obiect, paznicul spunea „nu puneţi mâna, copii!”, dar o spunea întotdeauna cu blândeţe, nu ca păcătoşii ăia de curcani. Pe urmă, treceai pe lângă o vitrină mare, de sticlă, cu indieni, care frecau nişte beţe ca să facă foc, şi o indiană care ţesea o pătură. Indiana care ţesea pătura stătea atât de aplecată, că i se vedeau sânii, şi toţi trăgeau cu coada ochiului cât puteau, chiar şi fetele, fiindcă erau mici şi nu aveau sâni mai mari ca noi. Şi la urmă, chiar la intrarea dinspre sala de spectacol, chiar lângă uşi, era un eschimos. Pescuia într-un lac îngheţat, stând aplecat deasupra unei copci. Lângă el avea vreo doi peşti, pe care îi prinsese tocmai atunci. Mamă, muzeul ăsta era plin de vitrine. Şi sus la etaj erau şi mai multe vitrine cu cerbi care beau apă la izvor, sau cu păsări care zburau să-şi petreacă iarna în sud. Păsările din faţă erau împăiate şi atârnate de o sârmă, cele din fund erau doar pictate pe perete, dar toate păreau că zboară de-adevărat şi, dacă plecai capul şi te uitai la ele de jos în sus, păreau şi mai grăbite să zboare spre sud. Totuşi, lucrul cel mai grozav la acest muzeu era că toate rămâneau întotdeauna pe loc. Nimic nu se mişca. Te puteai duce la muzeu de o sută de mii de ori şi tot găseai eschimosul pescuind, după ce tocmai prinsese doi peşti, păsările zburând spre sud, cerbii, cu coarnele lor frumoase şi picioarele lor subţiri, bând apă la izvor, şi femeia indiană cu sânii goi ţesând aceeaşi pătură. Totul era neschimbat. Singurul lucru care se schimba erai tu. Nu c-ai fi fost mult mai bătrân sau, mă rog… nu asta. Dar erai altfel. Aveai poate un palton pe tine pe care data trecută nu-l avuseseşi sau fetiţa care-ţi fusese pereche ultima dată se îmbolnăvise de scarlatină şi acum aveai altă pereche. Sau nu eram însoţiţi de domnişoara Aigletinger, ci de o suplinitoare. Sau îi auziseşi pe părinţi certându-se groaznic în baie sau pur şi simplu trecuseşi pe stradă pe lângă o băltoacă cu benzină în care văzuseşi un curcubeu. Vreau să spun că erai cumva altfel – nu pot să vă explic ce vreau să spun. Şi chiar dac-aş putea, nu ştiu sigur dac-aş vrea.

  În timp ce mă îndreptam spre muzeu, am scos şapca roşie de vânătoare din buzunar şi mi-am pus-o pe cap. Ştiam că n-am să mă întâlnesc cu nimeni cunoscut, şi afară era destul de umed. Am mers şi-am tot mers şi, în timp ce mergeam, mă gândeam la Phoebe, care se ducea sâmbăta la muzeu, aşa cum mă dusesem şi eu la vremea mea. Mă gândeam că vede aceleaşi