lucruri pe care le văzusem şi eu şi că va fi mereu alta de fiecare dată când se va duce la muzeu. Nu pot spune că gândul ăsta mă întrista, dar nici nu mă înveselea cine ştie ce. Există anumite lucruri care ar trebui să rămână aşa cum sunt. Ar trebui să le poţi vârî într-o vitrină de muzeu şi să le laşi acolo. Ştiu că-i imposibil, dar, oricum, e păcat. În orice caz, tot drumul până la muzeu numai la asta m-am gândit.

  Am trecut pe lângă un teren de joc, m-am oprit şi m-am uitat la nişte copii mititei de tot care se dădeau în leagăn. Unul din ei era cam grăsuţ, aşa că am apăsat cu mâna în partea unde stătea cel mai slăbuţ ca să creez un echilibru, dar, dându-mi seama că n-aveau chef de mine, i-am lăsat în pace.

  Apoi s-a întâmplat un lucru curios. Când am ajuns la muzeu, am simţit deodată că n-aş mai fi intrat înăuntru nici dacă mi-ai fi dat un milion de dolari. Nu mă mai trăgea inima – cu toate că străbătusem tot parcul ăsta blestemat şi mă gândisem cu plăcere să intru înăuntru. Dacă Phoebe ar fi fost acolo, probabil c-aş fi intrat, dar Phoebe nu era. Aşa că am luat un taxi din faţa muzeului şi i-am spus şoferului să mă ducă la „Biltmore”.

  Nu prea aveam chef să mă duc la „Biltmore”. Dar îmi fixasem întâlnire cu Sally.

  Capitolul 17

  CÂND AM AJUNS LA „BILTMORE”, AM VĂZUT CA ERA ÎNCĂ devreme, aşa că m-am aşezat pe una din canapelele de piele de lângă ceasul din hol şi am început să mă uit la fete. Majoritatea şcolilor luaseră vacanţă şi în holul hotelului cred că erau un milion de fete care stăteau sau se plimbau aşteptând băieţii cu care aveau întâlnire. Fete care stăteau picior peste picior, fete cu picioarele unul lângă altul, fete cu picioare grozave, fete cu picioare urâte, fete care păreau de treabă, fete care, cunoscute mai de aproape, trebuie să fi fost nişte javre. Era plăcut să stai şi să te uiţi la ele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Dar în acelaşi timp era trist, căci ajungeai să te întrebi ce naiba o să se întâmple cu toate fetele astea. Ce-or să păţească după ce vor termina şcoala sau universitatea. Cele mai multe probabil că se vor căsători cu nişte tâmpiţi. Cu tipi din ăia care îţi bat toată ziua capul cu maşinile lor păcătoase, explicându-ţi cât consumă la suta de mile, cu tipi care, dacă-i baţi la golf sau chiar la un joc mai simplu şi mai tâmpit, cum ar fi tenisul de masă, se supără ca nişte copii. Cu tipi foarte meschini. Cu tipi care nu citesc în viaţa lor o carte. Cu tipi foarte plicticoşi… Dar aici ar trebui s-o iau mai încet. Adică să nu mă grăbesc să spun de unii sau de alţii că-s plicticoşi. Nu-i prea înţeleg pe tipii ăştia plicticoşi. Zău că nu. Când eram la Elkton Hills, am stat vreo două luni într-o odaie cu un băiat, Harris Macklin. Era foarte deştept şi, mă rog, avea multe calităţi, dar era unul dintre oamenii cei mai plicticoşi din câţi am cunoscut vreodată. Avea o voce îngrozitor de enervantă şi vorbea întruna, nu se oprea niciodată şi, ceea ce e şi mai groaznic, nu spunea niciodată nimic care să te intereseze. Dar avea totuşi o calitate. Fluiera grozav, măgarul; pot spune că n-am întâlnit niciodată pe nimeni care să fluiere atât de bine. Îşi făcea patul sau atârna câte ceva în dulap – veşnic avea câte ceva de atârnat în dulap, mă înnebunea, nu alta – şi fluiera. Atunci când nu te ameţea cu vocea lui enervantă. Ştia să fluiere şi muzică clasică, dar de obicei fluiera bucăţi de jazz. Lua câte o bucată foarte ritmată, cum ar fi, de exemplu, Tin Roof Blues, şi, în timp ce-şi aşeza lucrurile în dulap, o fluiera atât de uşor şi de frumos, că te-nnebunea. Bineînţeles că nu i-am spus niciodată că fluieră grozav, că nu te apuci să-i spui cuiva aşa, dintr-o dată: „Ascultă, să ştii că fluieri grozav”. Dar, cu toate că uneori mă plictisea de-mi venea să urlu, am stat două luni cu el în aceeaşi cameră fiindcă fluiera bine – mai bine decât toţi cei pe care i-am auzit fluierând vreodată. Aşa că nu mă pricep la tipii ăştia plicticoşi. Poate că nu trebuie să-ţi pară rău când se mărită câte-o fată drăguţă cu unul d-ăştia. Majoritatea nu fac nici un rău nimănui şi poate că în fond fluieră grozav sau, mă rog, au câte un talent d-ăsta. Cine naiba ştie? Eu, în orice caz, nu.

  În cele din urmă, Sally a apărut şi ea pe scări şi am coborât s-o întâmpin. Arăta grozav. Zău că da. Avea un palton negru şi un fel de beretă neagră. Nu purta aproape niciodată pălărie, dar bereta aceea îi stătea bine. Partea nostimă e că am simţit că m-aş însura cu ea de cum am văzut-o. Sunt de-a dreptul nebun, nici nu-mi plăcea cine ştie ce, şi totuşi am simţit deodată c-o iubesc şi că vreau să mă căsătoresc cu ea. Zău că sunt nebun. Recunosc.

  — Holden! a exclamat ea. Ce bine-mi pare că te văd! Nu ne-am mai văzut de secole.

  Vorbea îngrozitor de tare, aşa că te simţeai întotdeauna puţin jenat când te întâlneai cu ea în public. Lumea o scuza fiindcă era nemaipomenit de frumoasă, dar pe mine mă enerva întotdeauna îngrozitor.

  — Şi mie îmi pare bine că te văd, i-am zis, şi zău că nu minţeam. Cum o mai duci?

  — Grozav, minunat. Am întârziat?

  I-am spus că nu, dar de fapt întârziase cu vreo zece minute. Numai că mie nu-mi păsa. Toate rahaturile alea, toate caricaturile din Saturday Evening Post40 şi aşa mai departe, reprezentând tipi care aşteaptă la colţ de stradă, furioşi fiindcă le-a întârziat iubita, sunt prostii.