— Ar trebui să ne grăbim, i-am zis, spectacolul începe la trei fără douăzeci.

  Am coborât împreună treptele spre staţia de taxiuri.

  — Ce vedem? m-a întrebat.

  — Nu ştiu. Pe soţii Lunt. E singurul spectacol la care am găsit bilete.

  — Soţii Lunt! Vai, grozav!

  Ce vă spuneam! Când a auzit că-i vorba de soţii Lunt, a înnebunit.

  În drum spre teatru, ne-am sărutat un pic în taxi. La început nu voia, fiindcă avea ruj pe buze şi aşa mai departe, dar am fost seducător al naibii, aşa că n-a avut încotro. De două ori, când păcătosul ăla de taxi a frânat brusc, mai-mai era să cădem de pe banchetă. Şoferii ăştia blestemaţi nu se uită niciodată pe unde merg. Jur că nu. Şi pe urmă, ca să vedeţi ce nebun sunt, după ce-am îmbrăţişat-o puţin mai strâns, am început să-i spun că o iubesc şi aşa mai departe. Bineînţeles că era o minciună, dar când i-am spus-o eram convins de ce spuneam. Sunt nebun. Pe dumnezeul meu că da.

  — Vai, scumpule, şi eu te iubesc, mi-a răspuns.

  Apoi imediat, fără nici o tranziţie, mi-a spus:

  — Făgăduieşte-mi c-ai să laşi să-ţi crească părul. Părul scurt nu mai e la modă. Şi tu ai un pâr atât de frumos!

  Frumos, aiurea!

  Spectacolul nu era chiar atât de prost ca altele pe care le-am văzut eu în viaţa mea. Totuşi, dacă stai bine să te gândeşti, era o porcărie. Reprezenta cinci sute de mii de ani din viaţa unei perechi. La începutul piesei sunt tineri şi aşa mai departe, şi părinţii fetei nu vor s-o lase să se mărite cu el, dar până la urmă tot se căsătoresc. Şi pe urmă încep să îmbătrânească. Bărbatul pleacă la război, şi nevasta are un frate beţiv. Nu prea reuşeam să mă concentrez. Adică mi-era perfect indiferent dacă vreunul din membrii acelei familii trăieşte sau moare. Doar erau actori. Cei doi soţi erau destul de simpatici – foarte spirituali şi aşa mai departe —, da', cu toate astea, nu reuşeau să mă intereseze. Mai întâi pentru că tot timpul beau ceai sau altceva. De câte ori îi vedeai, apărea şi un valet care le băga o tavă de ceai sub nas sau nevasta servea ea însăşi ceai cuiva. Şi tot timpul intra sau ieşea câte cineva – te apuca ameţeala numai uitându-te la cei care se tot aşezau şi se sculau. Alfred Lunt şi Lynn Fontane îi jucau pe bătrânii soţi şi erau foarte buni, numai că mie nu mi-au plăcut cine ştie ce. Dar trebuie să recunosc că erau altfel decât ceilalţi actori. Nu se purtau nici ca oamenii obişnuiţi, nici ca actorii. E greu de explicat. Se purtau mai degrabă de parcă ar fi ştiut că sunt celebrităţi şi aşa mai departe. Vreau să spun că jucau bine, dar jucau prea bine. Când unul isprăvea câte un monolog, celălalt spunea repede ceva, luându-i vorba din gură. Voiau să dea impresia că se poartă ca-n viaţă, unde oamenii vorbesc şi se întrerup mereu unii pe alţii. Dar, din nenorocire, prea vorbeau şi se întrerupeau ca-n viaţă. Îşi jucau rolurile cam în felul în care cânta Ernie la pian în barul acela din Greenwich Village. Dacă faci ceva prea bine, după un timp, dacă nu bagi de seamă, începi să-l faci ostentativ. Şi atunci, nu mai e atât de bine. Dar, în orice caz, soţii Lunt erau singurii actori din piesă care păreau să aibă cap. Asta trebuie să recunosc.

  După primul act, am ieşit ca toţi papiţoii să fumez o ţigară. Să-i fi văzut pe toţi. În viaţa mea n-am văzut atâta poză. Toţi fumau ca nebunii şi vorbeau despre piesă tare, ca să-i audă şi ceilalţi şi să afle ce deştepţi sunt. Un cretin de actor de cinema stătea lângă noi şi fuma. Nu ştiu cum îl cheamă, dar joacă întotdeauna în filmele de război pe tipul care moare de frică înainte de asalt. Era cu o blondă superbă şi amândoi voiau să pară foarte blazaţi şi aşa mai departe, de parcă nici n-ar fi observat că oamenii se uită la ei. Modeşti, ai dracului! Pe mine mă amuzau grozav. Sally nu deschidea gura decât ca să-i ridice în slăvi pe soţii Lunt, fiindcă era ocupată să zâmbească în dreapta şi în stânga şi să se fâţâie. Apoi, deodată, a văzut, în partea cealaltă a foaierului un papiţoi pe care-l cunoştea, purta un costum de flanelă gri foarte închis şi o vestă cadrilată. Ţinuta Ivy League41. Ce mai, era grozav! Stătea lângă perete, fumând cu un aer îngrozitor de plictisit. Sally repeta întruna: „Oare de unde-l cunosc eu pe băiatul ăsta?” De câte ori mă duceam în câte un loc cu ea, cunoştea pe câte cineva. Sau, în orice caz, îşi închipuia că cunoaşte. Atâta mi-a spus că-l cunoaşte, că până la urmă m-am plictisit îngrozitor şi i-am zis:

  — Dacă-l cunoşti, de ce nu te duci la el, să-i sări de gât? O să fie încântat.

  Dar când i-am spus asta, s-a supărat. În cele din urmă, papiţoiul a observat-o şi a venit să-i spună bună ziua. Păcat că n-aţi văzut cum s-au salutat! Parcă nu s-ar mai fi văzut de douăzeci de ani. Ai fi putut crede că, fiind copii, mâncaseră dintr-aceeaşi strachină, sau aşa ceva. Prieteni vechi. Ţi se făcea pur şi simplu greaţă. Partea nostimă e că se întâlniseră probabil o singură dată în viaţă la o petrecere d-aia cu pretenţii. În sfârşit, după ce-au isprăvit cu sentimentalismul lor greţos, Sally a făcut prezentările. Îl chema George şi nu mai ştiu cum – nici măcar nu mi-amintesc – şi învăţa la Andover. Şcoală serioasă, nu glumă. Păcat că nu l-aţi văzut când l-a întrebat Sally cum îi place piesa. Era genul de tip care pozează tot timpul şi care, atunci când răspunde la o întrebare, are nevoie